Casti Connubii (31 decembrie 1930)

CASTI CONNUBII

ENCICLICA PAPEI PIUS AL XI-LEA DESPRE CĂSĂTORIA CREȘTINĂ

CĂTRE VENERABILII FRAȚI,
PATRIARHI, PRIMAȚI, ARHIEPISCOPI,
EPISCOPI ȘI ALȚI ORDINARI LOCALI
ÎN PACE ȘI COMUNIUNE CU SCAUNUL APOSTOLIC

Venerabili frați și iubiți fii, salut și binecuvântare apostolică.

  1. Cât de mare este demnitatea căsătoriei caste, Venerabili Frați, se poate deduce cel mai bine din faptul că Hristos, Domnul nostru, Fiul Tatălui Veșnic, și-a asumat natura omului căzut, nu numai din dorința Lui iubitoare de a împlini răscumpărarea naturii noastre, ci a rânduit-o în mod special ca principiu și fundament al societății familiale și astfel al tuturor relațiilor umane; a refăcut integritatea precedentă a instituției sale divine ridicând-o la rangul de adevărat și „mare“[1] Sacrament al Legii celei Noi și în consecință a încredințat miresei sale, Biserica, toată rânduiala și grija ei.
  1. Ca prin această reînnoire a căsătoriei să poată fi culese roadele dorite printre oamenii de orice neam și orice vârstă, este necesar, în primul rând, ca mințile oamenilor să fie iluminate de adevărata doctrină a lui Hristos cu privire la căsătorie; în al doilea rând, soții creștini, întăriți în slăbiciunea voinței lor de harul tainic al lui Dumnezeu, trebuie să-și îndrepte toate gândurile și acțiunile în conformitate cu această lege pură a lui Cristos, din care se nasc pacea și fericirea adevărată pentru ei înșiși și pentru familiile lor.
  1. Cu toate acestea, nu doar Noi, ce privim cu ochi paterni lumea universală din acest Scaun Apostolic ca dintr-un turn de veghe, dar și voi, Venerabili Frați, priviți profund întristați împreună cu Noi că un mare număr de oameni, uitând de opera divină a răscumpărării, ignoră complet sau neagă fără rușine măreața sfințenie a căsătoriei creștine și o disprețuiesc în toate felurile, bazându-se pe principiile false ale unei moralități noi și extrem de perverse. Din moment ce aceste erori periculoase și moravuri depravate au început să se răspândească chiar și printre credincioși și câștigă treptat teren, în slujirea nostră ca Vicar al lui Cristos pe acest pământ, Păstor și Maestru Suprem, considerăm că este de datoria noastră să ne ridicăm vocea pentru a feri turma aflată în grija noastră din calea pășunilor otrăvite și, în măsura în care ne stă în putință, să o păzim de rău.
  1. Prin urmare, am decis să vă vorbim, Venerabili Frați, și prin voi întregii Biserici a lui Hristos și întregii omeniri, despre natura și demnitatea căsătoriei creștine, despre avantajele și beneficiile care provin din aceasta atât pentru familie cât și pentru societatea umană, despre erorile contrare acestui punct foarte important al învățăturii Evangheliei, despre viciile care se opun vieții conjugale și în cele din urmă, despre principalele remedii care trebuie aplicate, călcând pe urmele predecesorului nostru, Leon al XIII-lea, de fericită amintire, a cărui enciclică Arcanum[2], a fost publicată acum cincizeci de ani. Prin prezenta enciclică ne însușim, confirmăm și, în timp ce dorim să explicăm mai bine anumite puncte cerute de împrejurările și necesitățile vremurilor noastre, declarăm că nu este nicidecum depășită, ci își păstrează forța deplină.
  1. Pentru a începe cu aceeași enciclică, cu totul preocupată să justifice instituția divină a căsătoriei, demnitatea sa sacramentală și stabilitatea ei perpetuă, să rămânem la fundamental imuabil și inviolabil: căsătoria nu a fost nici instituită, nici stabilită de om, ci de Dumnezeu; Legile care o consolidează, o confirmă și o înalță nu au fost create de om, ci de Dumnezeu, Autorul naturii și de Cristos, Domnul nostru, prin care natura a fost răscumpărată; prin urmare aceste legi nu pot fi supuse nici unui decret uman sau vreunui pact contrar dintre soți înșiși. Aceasta este învățătura Sfintei Scripturi[3], aceasta este tradiția constantă a Bisericii Universale, aceasta este definiția solemnă a Sfântului Conciliu din Trento pe care le declară și confirmă cuvintele Sfintei Scripturi: Dumnezeu este autorul indisolubilității perpetue a legăturii căsătoriei, a unității și a stabilității sale.[4]
  1. Deși căsătoria este în natura sa o instituție divină și voința umană își aduce contribuția sa cea mai nobilă. Fiecare căsătorie în parte, în măsura în care este o uniune conjugală a unui bărbat anume cu o anumită femeie, există doar prin consimțământul liber al fiecăruia dintre soți: acest act liber al voinței prin care fiecare parte oferă și acceptă aceste drepturi adecvate stării de căsătorie[5], este atât de necesar pentru a constitui adevărata căsătorie încât nu poate fi compensat de nicio putere omenească.[6] Cu toate acestea, această libertate se referă numai întrebarea dacă părțile contractante doresc într-adevăr să se căsătorească și dacă doresc să se căsătorească cu acea persoană anume; Dar natura căsătoriei este complet independentă de voința liberă a omului, astfel încât, odată ce s-a contractat căsătoria persoana în cauză este supusă legilor sale divine și proprietăților sale esențiale. Doctorul Angelic, scriind despre onoarea conjugală și despre copii, rodul căsătoriei, spune: „Aceste lucruri sunt conținute în pactul căsătoriei însuși încât, orice prevedere exprimată împotriva acelui acord prin care se încheie căsătoria, face ca aceasta să nu fie o căsătorie adevărată.“[7]
  1. Prin urmare, prin căsătorie, sufletele soților sunt unite și legate mai direct și mai intim decât trupurile lor, nu prin vreun afect trecător al simțurilor sau al sufletului, ci printr-un act deliberat și ferm al voinței: din această unire a sufletelor hotărâtă de Dumnezeu se naște o legătură sacră și inviolabilă. Prin urmare, natura acestui contract, specifică numai sieși, îl face cu totul diferit, nu numai de unirea animalelor prin instinctul orb al naturii în care nici rațiunea, nici voința liberă nu joacă vreun rol, ci și de uniunile întâmplătoare ale oamenilor, din care au fost eliminate toate intențiile adevărate și onorabile ale voinței și care o destituie de drepturile vieții de familie.
  1. Din aceasta este evident faptul că autoritatea legitimă are dreptul și, prin urmare, datoria de a limita, a preveni și a pedepsi acele uniuni rușinoase care se opun rațiunii și naturii; din moment ce este o chestiune care decurge din însăși natura umană, nu mai puțin sigură este învățătura predecesorului nostru, Leon al XIII-lea de fericită amintire[8]: „Fără îndoială, alegerea stării de viață stă în puterea și arbitrul fiecăruia de a prefera una sau cealaltă: fie să urmeze sfatul castității lui Isus Cristos, fie să se căsătorească. Nicio lege umană nu îi poate lua omului dreptul natural și primar la căsătorie, nici nu poate restrânge în vreun fel principalele scopuri ale căsătoriei stabilite la început de Dumnezeu Însuși în cuvintele „creșteți și vă înmulțiți“.[9]
  1. Prin urmare, parteneriatul sacru al adevăratei căsătorii este constituit atât din voința lui Dumnezeu cât și din voința omului: de la Dumnezeu provin instituția căsătoriei, scopurile, legile, binecuvântările sale; de ajutorul și cooperarea omului cu Dumnezeu depinde existența fiecărei căsătorii specifice, cu datoriile și binecuvântările stabilite de Dumnezeu, printr-o abandonare generoasă a propriei persoane pentru o altă persoană pentru întreaga viață.

I.

  1. Acum, Venerabili Frați, când am ajuns să explicăm care sunt binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat adevăratei căsătorii și cât de mari sunt, ne vin în minte cuvintele acelui Doctor ilustru al Bisericii comemorat cu puțin timp în urmă în Enciclica noastră Ad salutem cu ocazia celui de-al XV-lea centenar al morții sale:[10] „Toate acestea“, spune Sf. Augustin, „sunt binecuvântările căsătoriei prin care ea însăși este o binecuvântare; COPILUL, CREDINȚA, SACRAMENTUL.“[11] Și cum în aceste trei puncte este conținut un rezumat splendid al întregii doctrine despre căsătoria creștină, însuși Sfântul Doctor a declarat în mod elocvent când a spus: „Fidelitatea prevede că nu trebuie să existe altă uniune cu un alt bărbat sau cu altă femeie în afara legământului căsătoriei; copiii să fie primiți cu dragoste, îngrijiți cu tandrețe și educați într-o atmosferă religioasă; în cele din urmă, sacramentul nu poate fi dizolvat, iar dacă soții se separă, cel părăsit sau cea părăsită nu trebuie să se recăsătorească nici măcar pentru copii. Aceasta este legea căsătoriei prin care rodnicia naturii este înfrumusețată, iar răul incontinenței este înfrânat.“[12]
  1. Astfel, printre binecuvântările căsătoriei, copilul deține primul loc. Într-adevăr Creatorul însuși al neamului omenesc care în bunătatea Lui dorește să-i folosească pe oameni ca ajutoarele sale în transmiterea vieții, a învățat acest lucru când a instituit căsătoria în Paradis și le-a spus protopărinților noștri și prin ei tuturor viitorilor soți: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul.“[13] Sf. Augustin explică admirabil cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei[14] când spune: „Prin urmare Apostolul însuși este martor că scopul căsătoriei este procrearea: „vreau“, spune el, „ca văduvele tinere să se mărite.“ Și, precum cineva i-ar fi spus: „De ce?“, el adaugă imediat: „Pentru a naște copii, pentru a fi mame în familii“.[15]
  1. Cât de mare este această binefacere a lui Dumnezeu și cât de mare este binecuvântarea căsătoriei reiese din demnitatea și sfârșitul sublim al omului. Omul întrece toate celelalte creaturi vizibile prin superioritatea naturii sale raționale. În plus, Dumnezeu vrea ca oamenii să se nască, nu numai pentru a trăi și a umple pământul, ci cu un scop mult mai înalt: să fie închinători ai lui Dumnezeu, să-L cunoască, să-L iubească și în cele din urmă să se bucure veșnic de El în cer; acest scop, prin care omul este ridicat de Dumnezeu în mod minunat la ordinul supranatural, depășește tot ce ochiul a văzut și urechea a auzit și la inima omului s-a suit.[16] De aici se observă cu ușurință cât de mare este darul bunătății divine și cât de remarcabil este rodul căsătoriei, copii născuți prin atotputernicia lui Dumnezeu și prin cooperarea soților.
  1. Adevărații părinți creștini trebuie să înțeleagă că nu sunt destinați numai să se înmulțească și să perpetueze neamul omenesc pe pământ, nici să educe orice fel de închinători ai adevăratului Dumnezeu, ci să fie părinții copiilor care vor deveni membri ai Bisericii lui Cristos, să procreeze concetățeni ai sfinților și casnici ai lui Dumnezeu[17], ca numărul slujitorilor Dumnezeului și Mântuitorului nostru să crească zilnic.
  1. Soții creștini, deși sfinți ei înșiși, nu pot transmite descendenților lor sfințenia, deoarece însăși procesul foarte natural de generare a vieții a devenit o cale a morții prin care păcatul originar se transmite copiilor; cu toate acestea, ei participă într-o anumită măsură la acea căsătorie originară din Paradis, fiind vocația lor să-și ofere copiii Bisericii, pentru ca prin această mamă rodnică a copiilor lui Dumnezeu, să poată fi reînnoiți prin baia Botezului la dreptatea supranaturală și în cele din urmă să devină mădularele vii ale lui Cristos, părtași ai vieții veșnice și moștenitori ai gloriei eterne spre care aspirăm cu toții din toată inima.
  1. Dacă o adevărată mamă creștină cântărește bine aceste lucruri, ea va înțelege într-adevăr, cu un sentiment de consolare adâncă, că îi sunt adresate ei cuvintele Mântuitorului nostru: „Femeia… după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“[18]; dovedindu-se superioară tuturor durerilor, grijilor și sarcinilor ei materne, cu o bucurie mai dreaptă și mai sfântă decât cea a unei matroane, mama romanilor, se va lăuda în Domnul cu o înfloritoare coroană de copii. Cu toate acestea, atât soțul cât și soția, primind acești copii cu bucurie și recunoștință din mâna lui Dumnezeu, îi va considera un talant încredințat lor de Dumnezeu, folosit nu doar pentru propria comoditate sau pentru un bun pământesc, ci pentru a fi restituit cu dobândă lui Dumnezeu în ziua judecății.
  1. Totuși, binecuvântarea copiilor nu se împlinește în simpla concepere a lor, ci mai trebuie adăugat altceva și anume o educație corespunzătoare. Dumnezeu cel înțelept ar fi oferit prea puține resurse copiilor care s-au născut și astfel întregului neam omenesc, dacă nu le-ar fi dat celor în grija cărora i-a încredințat atât puterea și dreptul de a-i naște, cât și dreptul și datoria de a-i educa. Nimeni nu poate nega faptul că pruncii nu sunt capabili de a se educa pe ei înșiși în ce privește viața naturală și cu atât mai puțin în cele referitoare la viața supranaturală, ci este nevoie de mulți ani în care să fie ajutați, instruiți și educați de alții. Atât prin legea naturală cât și prin legea lui Dumnezeu este cert faptul că acest drept și datorie de a educa copiii le aparține în primul rând acelora care prin naștere au început opera naturii și le este interzis să lase neterminată această muncă și să o expună astfel unei ruinări sigure. Această educare a copiilor, atât de necesară, este prevăzută în cel mai bun mod posibil pentru căsătorie deoarece părinții, legați printr-o legătură indisolubilă, sunt mereu gata să își ofere grija și ajutorul reciproc.
  1. Cu toate că am vorbit deja pe larg despre educația creștină a tinerilor în altă parte[19], să rezumăm totul repetând cuvintele Sf. Augustin: „În ceea ce privește copiii ei trebuie primiți cu dragoste și educați creștinește“[20] – acest lucru este exprimat succint și în Codul de Drept Canonic – „Scopul primar al căsătoriei este procrearea și educarea copiilor“.[21]
  1. În fine, nu trebuie omisă observația că, întrucât datoria încredințată părinților pentru binele copiilor lor este de atât de mare demnitate și importanță încât fiecare folosire a facultății date de Dumnezeu pentru procrearea unei vieți noi este dreptul și privilegiul celor căsătoriți, prin legea lui Dumnezeu și a naturii și trebuie să se limiteze absolut în limitele sacre ale acestei stări.
  1. A doua binecuvântare a căsătoriei menționată de Sf. Augustin, după cum am spus, este binecuvântarea CREDINȚEI care constă în fidelitatea reciprocă a soților în îndeplinirea contractului conjugal, astfel încât ceea ce aparține unei părți ca urmare a acestui contract confirmat de legea divină să nu poată fi oferit nici permis unei terțe persoane; nici nu poate fi admis niciodată unei părți ceva ce este contrar drepturilor și legilor lui Dumnezeu și cu totul opus credinței conjugale.
  1. De aceea această credință cere în primul rând unitatea absolută a căsătoriei pe care Creatorul Însuși a instituit-o în căsătoria protopărinților, când a dorit să nu fie altfel decât între un bărbat și o femeie. Deși apoi această lege primordială a fost slăbită într-o oarecare măsură de Dumnezeu, organul legislativ suprem, nu există nicio îndoială că legea Evangheliei a restaurat pe deplin unitatea inițială și perfectă și a abrogat toate dispensele pe care le arată clar cuvintele lui Cristos și învățătura și acțiunea constantă a Bisericii. Prin urmare, nu fără motiv Sfântul Sinod din Trento declară solemn: „Cristos, Domnul nostru, a învățat foarte clar că în această legătură sunt unite și alăturate numai două persoane spunând: De aceea, ei nu mai sunt doi, ci un singur trup“.[22]
  1. Cristos, Domnul nostru, nu a vrut să condamne numai orice formă de poligamie sau poliandrie, succesive sau simultane, cum sunt ele numite, ci orice alt act exterior dezordonat. Pentru ca legăturile sacre ale căsătoriei să fie absolut inviolabile, el a interzis chiar și gândurile voite și dorințele după astfel de lucruri: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. “[23], Aceste cuvinte ale lui Cristos, Domnul nostru, nu pot fi anulate nici măcar de consimțământul unuia dintre soți; Ele exprimă o lege a lui Dumnezeu și a naturii pe care nicio voință omenească nu o poate încălca sau modifica.[24]
  1. Mai mult, pentru ca binele credinței conjugale să strălucească cu claritate trebuie să se distingă prin castitate, astfel încât soții să se comporte în toate după Legea lui Dumnezeu și a naturii și să se străduiască mereu să urmeze voința celui mai înțelept și sfânt Creator și cu cel mai mare respect față de lucrarea lui Dumnezeu.
  1. Această „credință a castității“, pe drept numită astfel de Sf. Augustin, se naște din altă virtute importantă, mai ușoară, mult mai plăcută și nu mai puțin nobilă: dragostea dintre soț și soție care trece prin toate îndatoririle vieții de căsătorie și are un loc de cinste în căsătoria creștină. Credința matrimonială cere ca soțul și soția să fie uniți printr-o singură iubire sfântă și pură, nu precum se iubesc adulterii unul pe altul, ci precum Cristos a iubit Biserica; Apostolul a formulat acest precept atunci când a spus: Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica[25]; cu adevărat a iubit-o cu o iubire nesfârșită, nu pentru Sine, ci numai spre binele Soției Sale.[26] Iubirea de care vorbim nu este aceea care se bazează pe pasiunea trecătoare și nici nu constă numai în cuvinte plăcute, ci în atașamentul profund al inimii – pentru că dragostea se dovedește prin fapte – manifestat printr-un semn exterior.[27] Această expresie exterioară a dragostei în familie nu se rezumă la ajutorul reciproc, ci merge mai departe, având ca scop principal ajutorul reciproc zilnic dintre soți în formarea și desăvârșirea vieții interioare; prin împărtășirea vieții să crească tot mai mult în virtute și mai presus de toate, în adevărata iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, care într-adevăr „cuprinde toată Legea și proorocii.“[28] Căci toți oamenii de orice condiție, pe orice cale cinstită s-ar afla, pot și trebuie să imite cel mai desăvârșit exemplul de sfințenie pus înaintea lor de Dumnezeu și anume Cristos, Domnul nostru și prin harul lui Dumnezeu să ajungă la culmea desăvârșirii, așa cum este dovedit de exemplul dat nouă de mulți sfinți.
  1. Această formare reciprocă a soților, acest efort hotărât pentru desăvârșire, așa cum într-adevăr învață Catehismul Roman[29], poate fi cauza și motivul principal al căsătoriei și nu a fost instituită strict pentru conceperea și educarea corectă a copilului, ci mai mult, pentru împărtășirea întregii vieți, a obiceiurilor și a comunității.
  1. Prin aceeași dragoste este necesar ca toate celelalte drepturi și obligații ale stări de căsătorie să fie reglementate nu numai de legea dreptății, ci și de legea carității cum spune Apostolul: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.“[30]
  1. Prin urmare, familia confirmată de această legătură de iubire, ar trebui să dezvolte rânduiala iubirii, cum o numește Sf. Augustin. Această ordine include atât primatul soțului asupra soției și copiilor, cât și supunerea imediată și ascultarea voită a soției, pe care Apostolul le recomandă prin aceste cuvinte: „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii.“[31]
  1. Însă această supunere nu neagă nici nu ia libertatea ce îi aparține de drept femeii, atât cât privește demnitatea ei ca persoană umană cât și slujirea ei cea mai nobilă ca soție, mamă și însoțitoare; nici nu i se cere să se supună la toate dorințele bărbatului, dacă acestea nu sunt în armonie cu rațiunea însăși sau cu demnitatea cuvenită ei ca soție; în fine, soția nu trebuie identificată cu persoanele numite de lege minore, din cauza lipsei lor de judecată matură sau pentru lipsa experienței de viață cărora în mod obișnuit nu le este permis să-și exercite liber drepturile. Se interzice însă acea libertate exagerată care nu are în vedere binele familiei; interzice ca inima să fie separată de cap în acest trup care este familia, spre mai marea pagubă a întregului corp și în pericol iminent de ruinare. Căci dacă bărbatul este capul, femeia este inima și cum el ocupă primul loc în guvernare, tot așa poate și trebuie să-și pretindă primatul în dragoste.
  1. În ce fel și în mod se manifestă această supunere a soției față de soț poate varia în funcție de diferitele condiții personale, locale și temporale. De fapt, dacă soțul își neglijează datoria, îi revine soției locul său de conducere a familiei. Structura și legea fundamentală a familiei, stabilită și confirmată de Dumnezeu, nu trebuie niciodată alterată sub nicio formă.
  1. Cu mare înțelepciune, predecesorul nostru Leon al XIII-lea, de fericită amintire, a vorbit despre această rânduială ce trebuie păstrată între soț și soție în enciclica sa despre căsătoria creștină despre care am amintit deja: „Omul este conducătorul familiei și capul femeii; pentru că ea este carne din carnea sa și os din oasele sale, să fie supusă și ascultătoare față de bărbat, nu ca o servitoare, ci ca un ajutor; astfel încât ascultarea pe care o face să nu fie lipsită de onoare sau demnitate. Caritatea divină să fie cârmuitorul perpetuu al obligațiilor lor, atât pentru el care stăpânește, cât și pentru ea care ascultă, întrucât unul poartă imaginea lui Cristos, iar celălalt a Bisericii.“[32]
  1. Așadar acestea sunt elementele care cuprind binele credinței: unitatea, castitatea, caritatea, ascultarea onestă și nobilă; din acestea se nasc numeroase foloase pentru soți și căsătoria lor, care asigură și cultivă pacea, demnitatea și fericirea căsătoriei. De aceea nu este surprinzător faptul că această credință s-a remarcat întotdeauna printre binecuvântările cele mai valoroase și proprii ale căsătoriei.
  1. Dar această mulțime de beneficii este completată și încoronată de acea binecuvântare a căsătoriei creștine pe care am numit-o SACRAMENT prin cuvintele Sf. Augustin, ce desemnează atât indisolubilitatea legământului ca semn eficace al harului, cât și crearea și sfințirea sa de Hristos Însuși.
  1. În primul rând Hristos Însuși pune accent pe indisolubilitatea și fermitatea legăturii căsătoriei atunci când spune: „ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă“[33] și: „ Oricine-și lasă femeia sa și ia pe alta săvârșește adulter; și cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârșește adulter. “[34]
  1. Exact din această indisolubilitate provine binecuvântarea pe care Sfântul Augustin o numește Sacrament prin aceste cuvinte clare: „Sacramentul prevede ca legătura căsătoriei să nu se desfacă, iar dacă soții se despart, să nu contracteze o altă căsătorie nici măcar de dragul copiilor.“[35]
  1. Această stabilitate inviolabilă, deși nu este la fel de desăvârșită în toate cazurile, face parte din fiecare căsătorie adevărată, deoarece cuvântul Domnului: Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă trebuie în mod necesar inclus în toate căsătoriile adevărate, fără excepție, de vreme ce căsătoria primilor noștri părinți este prototipul fiecărei viitoare căsătorii. Prin urmare, deși înainte de Cristos caracterul sublim și severitatea legii primordiale au fost atât de temperate încât, din pricina împietririi inimii lor, Moise a permis totuși poporului ales al lui Dumnezeu să dea o carte de despărțire în anumite circumstanțe; Cristos, prin virtutea puterii Sale legiuitoare supreme, a anulat această permisiune de mare libertate și a restaurat legea primordială în integritatea ei prin acele cuvinte care nu trebuie uitate niciodată: Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. De aceea, predecesorul nostru Pius al VI-lea, de fericită amintire, i-a scris cu înțelepciune episcopului de Agria: „Prin urmare, este clar că o căsătorie, chiar și în starea ei naturală și cu siguranță mult timp înainte de a fi ridicată la demnitatea de sacrament, este o instituție divină astfel încât duce cu ea o legătură perpetuă și indisolubilă care nu poate fi dizolvată de nicio lege civilă. Deși elementul sacramental poate lipsi dintr-o căsătorie așa cum este cazul printre necredincioși, totuși într-o astfel de căsătorie, în măsura în care este o căsătorie adevărată trebuie să rămână și într-adevăr rămâne în acea legătură perpetuă a primei instituții divine a căsătoriei care nu este supusă niciunei puteri civile. Și astfel, indiferent ce căsătorie este încheiată sau dacă urmează a fi contractată cu scopul de a fi o căsătorie adevărată, va purta în sine acea legătură perpetuă care prin drept divin este inerentă fiecărei căsătorii adevărate; dacă se presupune o căsătorie fără acea legătură perpetuă, în acest caz nu există o căsătorie adevărată, ci o uniune ilicită opusă legii divine prin natura sa; prin urmare, aceasta nu poate fi nici începută, nici menținută.“[36]
  1. Dacă există excepții, indiferent cât de rare, precum căsătoriile naturale dintre necredincioși sau dintre creștini în cazul acelor căsătorii care, deși valide, nu au fost consumate, această excepție nu depinde de voința omului, nici de vreo putere omenească, ci de dreptul divin, a cărui păzitor și interpret este numai Biserica lui Cristos. Cu toate acestea, nici măcar această putere nu se poate justifica vreodată în nici un fel într-o căsătorie creștină validă și consumată; pentru că în acest caz este clar că contractul căsătoriei este finalizat deplin, astfel, prin voia lui Dumnezeu, aceasta strălucește cu cea mai mare fermitate și indisolubilitate, ce nu pot fi distruse de nicio autoritate omenească.
  1. Dacă dorim cu tot respectul să întrebăm motivul intim al acestui decret divin, Venerabili Frați, îl vom vedea cu ușurință în semnificația mistică a căsătoriei creștine care se verifică pe deplin și desăvârșit în căsătoria consumată între creștini. Căci, așa cum spune Apostolul în Epistola sa către Efeseni[37], căsătoria creștinilor reamintește acea uniune perfectă care există între Cristos și Biserică: „Mare este acest Sacrament, dar eu vorbesc de Cristos și Biserica Sa“; atâta timp cât va trăi Cristos și prin El Biserica, această uniune nu va putea fi niciodată dizolvată de orice separare. Și Sfântul Augustin declară acest lucru în mod clar în aceste cuvinte: „Ea este protejată în Cristos și Biserică pentru ca ea, trăind cu Cristos care trăiește în veci, să nu poate fi separată prin niciun divorț. Acest sacrament este atât de mare în cetatea Dumnezeului nostru, adică în Biserica lui Cristos… încât și atunci când femeile se căsătoresc sau sunt luate de soții pentru a concepe copii, bărbatului nu îi este permis să își părăsească femeia infertilă pentru a se căsători cu alta care este fertilă. Oricine face acest lucru este vinovat de adulter, nu prin legea acestui veac (în conformitate cu legea care spune că atunci când unul din soți este părăsit se poate căsători cu altul, cum a a permis Domnul în legea lui Moise din cauza împietririi inimilor fiilor lui Israel), ci prin legea Evangheliei; la fel este vinovată de adulter femeia care și-a părăsit bărbatul și s-a căsătorit cu altul.“[38]
  1. Într-adevăr, cât de multe și cât de importante sunt beneficiile care decurg din indisolubilitatea căsătoriei este clar pentru oricine ia în considerare, fie și pentru o clipă, binele soților și al copiilor sau bunăstarea societății umane. În primul rând, soții, prin fermitatea absolută a legământului lor, dețin o garanție sigură a rezistenței, voită prin natura sa din dăruirea generoasă a întregii persoane și din unirea intimă a inimilor, deoarece dragostea adevărată nu cade niciodată.[39] În plus, este și un puternic zid de apărare a castității fidele împotriva impulsurilor interioare și exterioare care îndeamnă la infidelitate; este îndepărtată orice teamă sau neliniște provocată de un accident sau de bătrânețea celuilalt soț și înlocuită de un sentiment de siguranță. Demnitatea și ajutorul reciproc al soților sunt asigurate în cel mai adecvat mod prin gândul la legătura indisolubilă, care le reamintește că nu s-au căsătorit de dragul lucrurilor pieritoare, nici ca să-și satisfacă propriile pasiuni, ci pentru a colabora pentru cel mai măreț și veșnic bine, iar această căsătorie poate fi desfăcută numai de moarte. Astfel este garantată formarea și educarea copiilor ce necesită o perioadă de mai mulți ani; unindu-și eforturile părinții pot duce mai ușor sarcina apăsătoare și extenuantă a oficiului lor. Nu sunt mici beneficiile provenite din fermitatea căsătoriei pentru toată societatea umană. Într-adevăr, experiența învăță că stabilitatea incontestabilă în căsătorie este o sursă rodnică de viață virtuoasă și moravuri pure. Unde se respectă această poruncă, sunt asigurate fericirea și bunăstarea națiunii; statul este așa cum sunt familiile și indivizii care îl compun, pentru că un corp este determinat de părțile sale. Fericirea soților și a copiilor, precum și binele public al societății umane este într-adevăr meritat de cei care apără cu determinare stabilitatea inviolabilă a căsătoriei.
  1. Pe lângă acest bine al sacramentului, mai există și alte avantaje ale fermității indisolubilității, mult mai mari, precum cuvântul „sacrament“ însuși indică pe bună dreptate; pentru creștini acesta nu este un nume lipsit de sens și gol, căci Cristos Domnul, Institutorul și „Desăvârșitorul“ sfintelor sacramente[40], prin ridicarea căsătoriei credincioșilor Lui la demnitatea de sacrament adevărat al Legii Noi, a făcut din acesta semn și sursă de har domestic special care „desăvârșește iubirea naturală, confirmă unirea indisolubilă și îi sfințește pe soți.“[41]
  1. Din moment ce Cristos a constituit acordul matrimonial valid între credincioși ca un semn al harului, natura sacramentală este atât de strâns legată de căsătoria creștină încât nu poate exista căsătorie adevărată între persoane botezate care „să nu fie de fapt un sacrament.“[42]
  1. Prin urmare, însuși faptul că credincioșii își dau sincer un astfel de consimțământ, deschid o comoară de har sacramental din care își iau puterea supranaturală pentru îndeplinirea drepturilor și obligațiilor lor în mod fidel, sfânt, perseverent până moarte. Prin urmare, acest sacrament nu mărește numai harul sfințitor, principiul permanent al vieții supranaturale, la cei care, cum se spune, nu pun niciun obstacol în calea sa, ci adaugă și alte daruri și dispoziții speciale, semințe de har, de ridicare și desăvârșire a puterilor naturale, nu numai înțelese de soți, ci și cunoscute intim, cu o convingere și voință fermă de a aprecia și împlini acele lucruri care se referă la starea de căsătorie, la obiectivele și sarcinile sale; în aceste sens le oferă ajutorul efectiv al harului oricând au nevoie de el pentru a îndeplini obligațiile stării lor.
  1. Cu toate acestea, deoarece este o lege a Providenței divine în ordinea supranaturală, oamenii nu culeg în întregime roadele Sacramentelor pe care le primesc după ce dobândesc uzul rațiunii, deoarece nu cooperează cu harul, iar harul căsătoriei va rămâne în cea mai mare parte un talant nefolosit cu excepția cazului în care soții își exercită aceste puteri supranaturale, le cultivă și dezvoltă semințele harului pe care l-au primit. Totuși, dacă soții fac tot ce le stă în putință și cooperează cu sârguință, vor putea să suporte poverile stării lor și să își îndeplinească îndatoririle cu ușurință, vor fi întăriți, sfințiți și consacrați prin puterea unui astfel de sacrament. Așa cum ne învață Sf. Augustin, prin Botez și Preoție, omul este pregătit și ajutat fie în datoriile vieții creștine, fie în ministerul preoțesc, nu este niciodată lipsit de ajutorul lor sacramental, aproape în același fel (deși nu printr-un caracter sacramental), credincioșii, odată uniți de legătura căsătoriei, nu pot fi niciodată lipsiți de ajutorul și puterea unitivă a sacramentului. Într-adevăr, precum adaugă Doctorul Sfânt, chiar și cei care comit adulter poartă cu ei că jugul sfânt, dar nu spre slava harului, ci spre pedepsirea păcatului“, așa cum, prin apostazie, sufletul se retrage din căsătoria cu Cristos, chiar dacă și-ar pierde credința, nu pierde sacramentul credinței pe care l-a primit prin baia renașterii.“[43]
  1. Acești soți, nu înlănțuiți, ci împodobiți cu legătura de aur a Sacramentului, nu împiedicați, ci întăriți, ar trebui să se străduiască cu toată puterea lor până la sfârșit ca, nu numai prin puterea și semnificația sacramentului, ci și prin spiritul și modul lor de viață, căsătoria lor să fie și să rămână mereu imaginea vie a celei mai rodnice uniri a lui Cristos cu Biserica Sa venerată ca mister al celei mai desăvârșite iubiri.
  1. Venerabili frați, dacă ne gândim cu atenție la toate aceste lucruri și cântărim cu o credință vie beneficiile extraordinare ale căsătoriei: copiii, credința, sacramentul, puse în aceeași lumină bună, nu au cum să nu fie admirate de Înțelepciunea, Sfințenia și Bunătatea divină care a rânduit ca demnitatea și fericirea soților, cât și conservarea și transmiterea vieții umane să se realizeze prin unica întâlnire nupțială castă și sfântă a căsătoriei.

II.

  1. Cu cât ne gândim mai mult la meritul atât de mare al căsătoriei caste, Venerabili Frați, cu atât mai regretabil este faptul că această instituție divină, este adesea disprețuită și umilită în toate felurile mai ales în zilele noastre.
  1. Din păcate, sfințenia căsătoriei nu este călcată în picioare și batjocorită în ascuns, nici în întuneric, ci în mod deschis, fără nicio rușine, prin vorbă și prin scris, prin teatru de orice fel, prin romane, prin romanțe și satire, prin proiecții cinematografice, prin discursuri transmise la radio, pe scurt prin toate invențiile științei moderne; divorțul, adulterul, cele mai josnice vicii, toate sunt lăudate sau cel puțin descrise în așa fel încât par eliberate de orice vină și infamie. Nu lipsesc nici cărțile care îndrăznesc să se numească științifice, deși sunt numai deghizate în știință pentru a putea pătrunde mai ușor în mintea lor. Doctrinele apărate de acestea sunt considerate cele mai mari realizări ale spiritului modern care pretinde că iubește numai adevărul, că s-a eliberat de toate acele prejudecăți învechite și imature ale anticilor printre care se numără și doctrina tradițională a căsătoriei creștine.
  1. Aceste gânduri sunt insuflate oamenilor de orice clasă, bogați și săraci, stăpâni și sclavi, învățați și inculți, căsătoriți și celibatari, credincioși și necredincioși, bătrâni și tineri; dar pentru aceștia din urmă, prada cea mai ușoară, sunt plănuite cele mai rele capcane.
  1. Nu toți cei care promovează aceste noi doctrine ajung la ultimele consecințe ale pasiunilor neînfrânate; sunt unii din timpurile noastre care, străduindu-se să o ia pe calea de mijloc, consideră că numai anumite precepte din legea divină și naturală trebuie admise. Dar și aceștia, mai mult sau mai puțin intenționați, sunt solii crudului inamic care caută mereu să semene neghină printre grâu.[44] Prin urmare, Noi, pe care Tatăl ne-a numit păzitori al secerișului Lui, am promis prin acest sfânt oficiu să avem grijă ca nu cumva sămânța cea bună să fie sufocată de buruieni, credem în aceste cuvinte solemne ale Duhului Sfânt adresate nouă cu care apostolul Pavel l-a îndemnat pe iubitul său Timotei: „stăruiește… îndeplinește-ți misiunea… propovăduiește Cuvântul, stăruiește cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.“[45]
  1. Pentru a fi evita înșelăciunea inamicului, este necesar, mai întâi de toate, să fie descoperită, deoarece se câștigă mult prin avizarea celor neștiutori despre aceste înșelăciuni, chiar dacă preferăm să nu numim aceste fărădelegi „cum se cuvine sfinților“[46], căci pentru binele și mântuirea sufletelor nu putem rămâne pe deplin liniștiți.
  1. Pentru a începe chiar de la sursa atâtor rele, rădăcina lor principală nu consideră căsătoria ca fiind instituită de autorul naturii, nici ridicată la demnitatea de sacrament adevărat de Cristos Domnul, ci este o invenție a omului. Unii afirmă cu încredere că nu au găsit nici o dovadă a existenței căsătoriei în natură sau în legile ei, ci o consideră doar un mijloc de transmitere a vieții și de satisfacere, într-un fel sau altul, a unui impuls puternic; pe de altă parte, alții recunosc în natura omului anumite semne și urme ale adevăratei căsătorii, în măsura în care oamenii nu au fost uniți de o legătură permanentă, iar demnitatea soților și scopul natural de a procrea și a crește copii nu au fost îngrijite îndeajuns. În același timp, ei susțin prin diferite cauze că, dincolo de această idee germinală, căsătoria a fost inventată numai de mintea omului și a fost stabilită exclusiv de voința sa.
  1. Cât de grave sunt toate aceste erori și cât de rușinos părăsesc ele căile onestității este deja evident din ceea ce am expus în Scrisoarea Noastră cu privire la originea și natura căsătoriei, scopurile sale și binele ei inerent. Răul acestei învățături este evident prin consecințele pe care le deduc susținătorii ei: legile, instituțiile și obiceiurile prin care este reglementată căsătoria, originare exclusiv în voința omului, îi sunt supuse în întregime, prin urmare, poate și trebuie să se bazeze, să se modifice și să fie anulate după capriciul omenesc și în funcție de circumstanțele schimbătoare ale plăcerilor omenești; puterea generativă înscrisă în însăși natura sa este mai sacră și mai amplă decât însăși căsătoria: astfel ea poate fi exercitată atât în afara cât și în limitele căsătoriei fără a ține seama de scopurile căsătoriei, ca și cum libertinajul unei femei adultere ar trebui să se bucure de aceleași drepturi ca maternitatea castă a unei soții legitime.
  1. Înarmați cu aceste principii, unii au ajuns să inventeze noi specii de asocieri, potrivite, după cum cred ei, cu condițiile oamenilor și vremurilor actuale, propunând noi forme de căsătorie: temporare, experimentale și amicale care acordă toate libertățile și drepturile căsătoriei, excluzând legătura indisolubilă și urmașii, exceptând cazul în care, mai târziu, părțile trec de la concubinaj la o căsătorie legală în sens deplin.
  1. Într-adevăr, există unii care doresc și insistă ca astfel de abominații să fie legalizate sau cel puțin justificate prin acceptarea generală a oamenilor și a instituțiilor lor. Ei nu par nici măcar să bănuiască că aceste propuneri nu folosesc nimic din cultura modernă cu care se fălesc atât de mult, ci sunt pur și simplu monstruozități odioase care, fără îndoială, reduc națiunile noastre culte la standardele barbare ale popoarelor sălbatice.
  1. Acum, Venerabilul Frați, vom explica în detaliu relele opuse fiecărui beneficiu al căsătoriei, primul bine fiind urmașii, pe care mulți au curajul să-i numească povara dezagreabilă a căsătoriei și pe care soții trebuie să îi evite cu grijă, nu prin continență virtuoasă (pe care legea creștină o permite în căsătorie când soții își dau consimțământul), ci prin vicierea actului natural al căsătoriei. Unii își arogă această libertate nelegiuită deoarece au oroare de copii și doresc să își satisfacă poftele fără asumarea unei sarcini, iar alții se scuză spunând că nu pot trăi în continență, nici nu își doresc copii din pricina circumstanțelor dificile în care se află mama sau familia.
  1. Nici un motiv, oricât de grav, nu poate transforma un lucru intrinsec împotriva naturii să devină moral și conform cu natura. Prin urmare, din moment ce actul conjugal este în primul rând destinat prin natura sa pentru conceperea copiilor, cei care în exercitarea lui îi împiedică în mod deliberat puterea naturală, acționând împotriva naturii, comit o faptă rușinoasă și intrinsec necinstită.
  1. Nu e de mirare faptul că Sfânta Scriptură mărturisește că Maiestatea Divină privește cu cea mai mare ură această crimă oribilă și uneori a pedepsit-o cu moartea, după cum reamintește Sf. Augustin: „actul sexual care împiedică concepția copiilor săvârșit chiar și cu soția legitimă este ilicit și rău. Așa a făcut Onan, fiul lui Iuda și pentru aceasta Domnul l-a omorât.“[47]
  1. Prin urmare, plecând de la tradiția creștină neîntreruptă, unii au judecat că este posibil să se declare solemn o altă doctrină cu privire la această întrebare, dar Biserica Catolică, căreia Dumnezeu i-a încredințat învățătura și apărarea integrității și purității moralei, stă în picioare în mijlocul ruinei morale care o înconjoară, să poată apăra castitatea unirii nupțiale de atâtea fapte rușinoase, ca semn al misiuni sale divine își înalță glasul prin Noi și proclamă din nou: orice folosire a căsătoriei prin care actul este în mod deliberat destituit de puterea sa naturală de a genera viață este o încălcare a legii lui Dumnezeu și a naturii, iar cei care se dedau la aceasta sunt vinovați de un păcat grav.
  1. Prin urmare, îi avertizăm pe preoții care ascultă confesiuni și care au în grijă suflete, în virtutea autorității Noastre supreme și din grija Noastră pentru mântuirea sufletelor, să nu li se permită credincioșilor încredințați lor să păcătuiască împotriva acestei legi importante a lui Dumnezeu; mai mult, să fie imuni la astfel de erori și să nu le încuviințeze în nici un fel. Dacă Doamne ferește, vreun duhovnic sau păstor de suflete îi conduce pe credincioșii încredințați lui în aceste erori sau le confirmă prin aprobare sau tăcere vinovată, să fie conștient că vor trebui să dea o socoteală strictă lui Dumnezeu, Judecătorul Suprem, pentru trădarea încrederii sale sfinte și să ia în serios cuvintele lui Cristos: „sunt călăuze oarbe, orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.“[48]
  1. În ceea ce privește folosirea rea a căsătoriei – pentru a trece peste argumentele rușinoase – nu de puține ori sunt invocate alte motive false și exagerate. Sfânta Maică Biserica înțelege foarte bine și apreciază în mod cert tot ceea ce se spune despre sănătatea mamei și pericolul în care se află viața ei. Cine nu s-ar întrista gândindu-se la aceste lucruri? Cine nu se umple de cea mai mare admirație când vede o mamă riscându-și viața cu eroism ca să poată salva viața copiilor concepuți? Dumnezeu singur, în toate bogat și milostiv, o va recompensa pentru îndeplinirea misiunii încredințate ei de natură și cu siguranță o va răsplăti într-o măsură îndesată, clătinată și cu vârf.[49]
  1. Sfânta Biserica știe bine că nu de puține ori unul dintre soți este victima păcatului, nu înfăptuitorul lui când pentru un motiv grav pervertește ordinea dreaptă împotriva voinței sale, dar aici nu este vinovat cu condiția ca, ținând cont de legea carității, el sau ea să continue să își încurajeze partenerul să nu mai păcătuiască și să îl îndepărteze de păcat. Nu sunt considerate împotriva naturii nici acțiunile prin care soții folosesc dreptul lor în mod adecvat, deși din anumite motive naturale, fie temporale sau din alte cauze defectuoase, întărzie apariția unei noi vieți. Fie în căsătorie, fie în folosirea drepturilor matrimoniale, există și scopuri secundare, cum ar fi ajutorul reciproc, cultivarea iubirii reciproce, precum și temperarea concupiscenței care nu le sunt interzise soților atât timp cât acestea sunt subordonate scopului primar, iar natura intrinsecă a actului este păstrată.
  1. Suntem profund întristați de suferințele acelor soți greu asupriți care întâmpină mari dificultăți în creșterea copiilor lor.
  1. Cu toate acestea, ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva condițiile dificile ale stării lor materiale să fie ocazie pentru o greșeală și mai dezastruoasă. Nicio dificultate ivită nu justifică punerea deoparte a legii lui Dumnezeu care interzice toate actele intrinseci rele; nu este posibilă nici o circumstanță în care soții, întăriți de harul lui Dumnezeu, să nu-și poată îndeplinini cu fidelitate îndatoririle și să-și păstreze castitatea nepătată în căsătorie; acest adevăr al credinței creștine este exprimat prin învățătura Conciliului din Trento: „Nimeni să nu îndrăznească să afirme acea nesăbuință pe care Părinții au pus-o sub anatemă și anume, că poruncile lui Dumnezeu sunt imposibil de respectat de cel drept. Dumnezeu nu cere imposibilul, iar prin poruncile Lui vă îndeamnă să faceți ce puteți, să vă rugați pentru ceea ce nu puteți ca să vă ajute să puteți.“[50]
  1. Aceeași doctrină a fost repetată solemn și confirmată de Biserică în condamnarea ereziei janseniste care a îndrăznit să rostească această blasfemie împotriva bunătății lui Dumnezeu: „Unele porunci ale lui Dumnezeu sunt imposibil de împlinit de către cei drepți care doresc să țină legea și să se străduiesc să facă acest lucru după puterile lor: le lipsește harul prin care să îndeplinească aceste lucru.“[51]
  1. Trebuie să constatăm, Venerabili Frați, o altă crimă deosebit de gravă, prin care copilului ascuns în pântecele mamei este ucis. Pentru unii acest lucru este licit și îl lăsă în voia tatălui sau a mamei; altii spun că este ilicit, exceptând cazul în care există un motiv grav pe care ei îl numesc indicație medicală, socială sau eugenică. Deoarece această problemă se încadrează în legile penale ale statului prin care este interzisă uciderea copiilor concepuți, dar nenăscuți, acești oameni cer ca indicația pe care o apără într-o formă sau alta, să fie recunoscută ca atare de legea publică și să nu fie sancționată în vreun fel. Mai sunt și aceia care cer ca autoritățile publice să sprijine aceste operațiuni similare cu uciderea, din păcate, un lucru foarte frecvent în unele locuri după cum se știe.
  1. În ceea ce privește „indicația medicală și terapeutică“ – folosind propriile lor cuvinte – la care am făcut referire, Venerabili Frați, oricât de mult milă am simți față de mamă a cărei sănătate și chiar viață este grav pusă în pericol prin îndeplinirea obligației date ei de natură, cu toate acestea, ce motiv ar putea fi vreodată suficient pentru a justifica în vreun fel uciderea directă a celui nevinovat? Despre aceasta este vorba aici. Fie că e aplicată mamei, fie copilului, acest fapt se împotrivește poruncii lui Dumnezeu și legii naturii: „Să nu ucizi“[52]: Viața fiecărui om este la fel de sfântă și nimeni nu poate să o distrugă, nici măcar autoritatea publică. În mod eronat se face apel la dreptul de a lua viața pentru că aici este vorba de cel nevinovat, în timp ce acest drept îl are în vedere numai pe cel vinovat; nici nu este vorba aici de a se apăra de un agresor nedrept până la vărsare de sânge (cine ar spune despre un copil inocent că este un agresor nedrept?); nici nu este vorba de ceea ce se numește „drept de extremă necesitate“, care ar putea duce chiar la uciderea directă a celui nevinovat. Medicii cinstiți și capabili să se străduiască mai mult să păzească și să păstreze atât viața mamei cât și și pe cea a copilului; dimpotrivă, se arată nedemni de profesia nobilă de medic aceia care cauzează moartea mamei sau a copilului cu pretextul de a practica medicina sau din milă greșit înțeleasă.
  1. Toate acestea sunt în acord cu asprele cuvinte ale episcopului de Hippona care îi denunță pe acei părinți răi care caută să nu aibă copii, iar când eșuează, nu le este rușine să-și ucidă copiii: „Uneori, această cruzime impură sau impuritate crudă întrece măsura până acolo încât folosesc otravă pentru sterilitate, iar dacă eșuează, fătul conceput în pântece este sufocat sau evacuat cu toate mijloacele posibile pentru a-l ucide înainte de a trăi, iar dacă trăiește deja în uter, să fie omorât înainte de a se naște. Dacă bărbatul și femeia sunt părtași la astfel de practici nu sunt deloc soți; iar dacă de la început au gândit astfel, ei nu s-au împreunat pentru o căsătorie cinstită, ci pentru o satisfacere impură; dacă ambii soți sunt părtași la aceste fapte îndrăznesc să spun: sau ea îi este amantă soțului ei sau soțul este concubinul soției lui.“[53]
  1. Cât despre „indicația“ socială și eugenică, pot și trebuie luate în considerare doar acele mijloace legale și drepte, în limitele corespunzătoare; să se răspundă la aceste nevoi pe care ei le susțin prin uciderea celor nevinovați este de neconceput pentru rațiune și contrar poruncii divine promulgate în cuvintele Apostolului: nu le facem pe cele rele ca să vină cele bune.[54]
  1. Cei care dețin guvernarea supremă în stat nu trebuie să uite că este de datoria autorității publice să apere viața celor nevinovați prin legi și sancțiuni corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât cei aflați în pericol nu se pot apăra, printre care trebuie să menționăm în primul copiii aflați în pântecele matern. Dacă magistrații publici nu iau apărarea acelor ființe, ci prin legile și ordonanțele lor îi duc la moarte prin mâinile medicilor sau ale altora, le amintim că Dumnezeu este Judecătorul și răzbunătorul sângelui nevinovat vărsat pe pământ care a strigat la cer.[55]
  1. În sfârșit, trebuie condamnată această practică nocivă care privește îndeaproape dreptul natural al omului de a se căsători, dar care ține într-adevăr și de bunăstarea copiilor. Pentru că sunt unii foarte preocupați de eugenie, nu se mulțumesc să dea sfaturi pentru a procura puterea și sănătatea viitorului copil – care, într-adevăr, nu este contrară rațiunii drepte – dar pun eugenia înaintea obiectivelor mai înalte și prin autoritatea publică doresc să îi împiedice să se căsătorească pe toți cei care, chiar dacă se potrivesc natural pentru căsătorie, în conformitate cu normele și conjuncturile investigațiilor lor, ei consideră că ar putea naște copii cu malformații prin transmitere ereditară. Mai mult, ei doresc prin lege să îi priveze pe aceștia de acea facultate naturală printr-o intervenție medicală în ciuda refuzului lor; iar ei nu propun acest lucru ca o cauză de pedeapsă gravă sub autoritatea statului pentru o crimă comisă, nici pentru a preveni viitoarele crime de către cei vinovați, ci împotriva tuturor drepturilor și bunurilor autorității civile, arogă o putere pe care nu au avut-o niciodată și pe care nu o pot avea în mod legitim.
  1. Cei care acționează în acest fel pierd din vedere faptul că familia este mult mai sfântă decât statul și că oamenii nu sunt născuți pentru pământ și pentru timp, ci pentru cer și eternitate. Cu siguranță că este greșit să acuzăm de crimă oamenii care se căsătoresc pentru că vor da naștere doar la copii cu malformații, chiar dacă se folosesc de toată grija și îți dau toată silința, de cele mai multe ori aceste persoane nu sunt încurajate să se căsătorească.
  1. Magistrații publici nu au nici o putere directă asupra trupurilor celor subordonați lor; prin urmare, dacă nu a avut loc nicio crimă și nu există nici un motiv pentru a aplica o pedeapsă gravă, ei nu pot afecta sau încălca integritatea corpului în mod direct, nici din motive eugenice nici pentru orice alt motiv. Sfântul Toma de Aquino ne învață acest lucru atunci când pune problema dacă oamenii pot face rău pentru a preveni un rău viitor, el admite că se pot aduce unele prejudicii subiectului în ceea ce privește unele rele, dar neagă în mod drept și corect vătămarea corporală. „Conform judecății umane, un nevinovat nu trebuie pedepsit niciodată prin flagelare, mutilare sau bătaie până la moarte.“[56]
  1. În plus, doctrina creștină învață, un lucru evident chiar și pentru lumina rațiunii umane, că aceleași persoane nu au nici o altă putere asupra membrelor corpului lor decât aceea care se referă la scopurile lor naturale și nu pot să le distrugă, să le mutileze sau să împiedice funcțiile lor naturale, exceptând cazul în care nu există altă modalitate pentru binele întregului corp.
  1. Putem considera acum o altă clasă de erori privind credință conjugală; orice păcat comis împotriva copiilor devine într-o anumită măsură și un păcat împotriva credinței conjugale, deoarece aceste două binecuvântări sunt legate între ele. Cu toate acestea, trebuie să menționăm pe scurt sursele de eroare și viciile ce se împotrivesc credinței conjugale și care sunt virtuțile îmbrățișate de această virtute: fidelitatea castă dintre soț și soție, supunerea cinstită a soției față de soț și dragostea adevărată care îi leagă pe cei doi.
  1. Prin urmare distrug fidelitatea reciprocă cei care cred că pot tolera ideile și moralitatea timpului prezent printr-o falsă și dăunătoare prietenie cu un terț și care susțin că soților li se permite o mai mare libertate de gândire și de acțiune în aceste relații exterioare, mai ales pentru că nu puțini (cum consideră ei) au o fire sexuală înnăscută, care nu poate fi satisfăcută în limitele strâmte ale căsătoriei monogame. Această atitudine rigidă prin care soții cinstiți condamnă și refuză orice afect și act senzual cu o terță persoană este considerată o îngustare a minții și a inimii sau ceva învechit, o formă abjectă de gelozie; prin urmare ei neagă și doresc să anuleze legile penale date de către stat care îi obligă la fidelitate conjugală. Instinctul nobil al soților caști, fie și numai din natură, condamnă astfel de opinii nedemne și neîntemeiate și aprobă glasul naturii susținut și confirmat de porunca lui Dumnezeu: „Să nu săvârșești adulter“[57], precum și cuvintele lui Cristos: „oricine se uită la femeie poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui.“[58] Forța acestei porunci divine nu va putea fi niciodată slăbită de vreun obicei uman sau exemplu negativ, nici de vreun aspect al progresului uman; așa cum „Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același“[59] tot astfel este una și aceeași doctrina lui Cristos și nu va trece nici o iotă sau cirtă până ce se vor face toate.[60]
  1. Aceeași învățători falși care întunecă strălucirea credinței și purității conjugale subminează ascultarea fidelă și cinstită pe care femeia o datorează bărbatului. Mulți dintre ei merg chiar mai departe și afirmă că o astfel de supunere a soției față de soț este o servitudine nedemnă, că drepturile soților sunt egale; de aceea, ei proclamă cu îndrăzneală emanciparea femeilor. Această emancipare gândită de ei trebuie să fie triplă: în conducerea societății casnice, în administrarea afacerilor familiale și în creșterea copiilor. Trebuie să fie socială, economică, fiziologică: – fiziologică, adică, femeia trebuie să se elibereze după bunul plac de datoriile împovărătoare care îi aparțin în mod corespunzător unei femei ca soție și mamă (am spus deja că acest lucru nu reprezintă o emancipare, ci un sacrilegiu nemilos); economică prin care femeia chiar și fără știința și împotriva dorinței soțului ei, să fie liberă să conducă și să își administreze propriile afaceri, neglijând copiii, soțul și familia; în cele din urmă socială, prin care soția, eliberată fiind de grijile copiilor și ale familiei, prin neglijarea lor, să își poată împlini propriile plăceri și să se dedice afacerilor și oficiilor, chiar și publice.
  1. Nu aceasta este adevărata emancipare a femeii, nici libertatea rațională și înflăcărată care aparține misiunii nobile a unei femei și soții creștine; este mai degrabă pervertirea caracterului feminin și a demnității maternității, precum și a întregii familii, pe urma căruia soțul suferă pierderea soției sale, copiii își pierd mama, iar casa și întreaga familie sunt lipsiți de păzitorul mereu vigilent. Mai mult decât atât, această libertate falsă și egalitate nefirească cu soțul se află în detrimentul femeii; dacă femeia coboară de pe adevăratul ei tron regal din interiorul casei unde a fost ridicată de Evanghelie, va fi curând redusă la vechea stare de sclavie (dacă nu în aparență, cu siguranță în realitate) și va redeveni un simplu instrument al bărbatului, cum era printre păgâni.
  1. Această egalitate în drepturi, atât de mult exagerată și distorsionată, trebuie într-adevăr recunoscută în acele drepturi care sunt proprii persoanei și demnității umane care corespund contractului conjugal și este inerent căsătoriei. Fără îndoială, în astfel de lucruri, cei doi soți se bucură de aceleași drepturi și trebuie să respecte aceleași obligații; în celelalte lucruri trebuie să existe o anumită inegalitate și proporție, cerută de însăți binele familiei și de unitatea și stabilitatea ordinii din familie.
  1. Însă condițiile sociale și economice ale femeii căsătorite trebuie modificate din cauza schimbărilor din relațiile sociale și este de datoria autorității publice să adapteze drepturile civile ale soției la nevoile și cerințele moderne, având în vedere nevoile diferite ale caracterului natural feminin, moralitatea obiceiurilor și bunăstarea familiei astfel încât ordinea esențială a societății interne să rămână intactă ca aceea fondată de o autoritate și înțelepciune mai mare decât cea umană și anume autoritatea și înțelepciunea divină care nu se poate modifica prin legi publice sau după placul unora.
  1. Acești dușmani ai căsătoriei merg și mai departe înlocuind iubirea adevărată și solidă, fundamentul fericirii și comuniunii conjugale cu o vagă compatibilitate de temperament și potrivire a gusturilor pe care o numesc simpatie; ei afirmă că este singura legătură prin care sunt legate inimile, iar când aceasta încetează căsătoria este dizolvată. Ce altceva poate înseamna aceasta decât să construiești o casă pe nisip? O casă ce s-ar prăbuși de îndată ce a fost expusă la valurile adversității, după cuvintele lui Cristos: „au suflat vânturile și au izbit casa aceea și a căzut. Și căderea ei a fost mare.“[61] Din contră, casa construită pe stâncă, adică pe fidelitatea conjugală reciprocă și întărită de o uniune deliberată și constantă a spiritului, nu va cădea niciodată și nici nu va fi zguduită de vreo adversitate.
  1. Am arătat până acum, Venerabili Frați, măreția primelor două binecuvântări ale căsătoriei creștine atacate de cei care subminează ordinea societății moderne. Având în vedere a treia binecuvântare, cea a sacramentului, care le depășeste cu mult pe celelalte două, nu ar trebui să fim surprinși să aflăm că datorită excelenței sale deosebite, această binecuvântare este mult mai puternic atacată de aceeași oameni. Ei invocă în primul rând faptul că institușia căsătoriei aparține în întregime profanului și sferei pur civile, că nu trebuie să fie loială societății religioase, Bisericii lui Cristos, ci numai societății civile. Contractul de căsătorie trebuie eliberat de orice legătură indisolubilă, iar separarea și divorțul soților nu sunt doar tolerate, ci susținute prin lege; în cele din urmă, golită de toată sfințenia ei, căsătoria rămâne enumerată printre instituțiile laice și civile. În primul rând ei afirmă că actul civil însuși ar trebui să reprezinte contractul căsătoriei (numită căsătorie civilă), în timp ce actul religios este considerat un simplu adaos sau cel mult este permis oamenilor mai superstițioși. Mai mult decât atât, ei nu văd nicio problemă în căsătoriile contractate de catolici cu ne-catolici, fără a ține cont de religie sau de acordul autorității ecleziastice. Al doilea punct ce urmează vrea să justifice divorțul și să laude și încurajeze acele legi civile care favorizează dizolvarea legăturii înșiși. Caracterul religios al tuturor căsătoriilor, în special al căsătoriei sacramentale dintre creștini, a fost tratat pe larg și susținut cu argumente grele de scrisorile enciclice ale papei Leon al XIII-lea, scrisori de care am amintit frecvent și pe care le-am citat și asumat. Repetăm aici numai câteva puncte.
  1. Cei care doresc să investigheze vechile monumente ale istoriei, să interogheze conștiința neclintită a popoarelor și să consulte instituțiile și obiceiurile din toate neamurile, pot deduce clar numai prin lumina rațiunii că sacrul și religiosul sunt inerente unei căsătorii naturale, „nu sunt dobândite, ci înnăscute, nu provin de la oameni, ci sunt oferite de natură“, deoarece căsătoria „îl are ca autor pe Dumnezeu și a fost chiar de la început o prefigurare a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.“[62] Această sacralitate a căsătoriei, strâns legată de religie și de tot ceea ce este sfânt, provine din originea sa divină pe care tocmai am menționat-o, de la scopul său care este conceperea și educarea copiilor lui Dumnezeu și conducerea soților spre Dumnezeu prin iubirea creștină și sprijinul reciproc; în cele din urmă aceasta rezultă din natura însăși a căsătoriei, dorită de providența profetică a lui Dumnezeu, deoarece este mijlocul prin care se transmite viața care îi face astfel pe părinți slujitorii atotputerniciei divine. La aceasta se adaugă noua demnitate primită prin sacrament, prin care căsătoria creștină este atât de înnobilată și ridicată la demnitatea de „mare sacrament, cinstit întru toate precum a spus Apostolul.“[63]
  1. Caracterul religios al căsătoriei, semnificația sublimă a harului și a unirii dintre Cristos și Biserică cer de la viitori soți un respect sfânt față de căsătoria creștină și un zel sfânt în a asemăna căsătoria lor cât mai mult cu cea dintre Cristos și Biserică.
  1. În acest sens mulți sunt cei care, nu de puține ori, își pun în pericol mântuirea când încheie o căsătorie mixtă fără motive grave, de la care Biserica, din dragoste și providență maternă, își descurajează copiii, așa cum arată multe din documentele sale rezumate în Codul de Drept Canonic: „Pretutindeni și cu cea mai mare strictețe Biserica interzice căsătoriile între două persoane botezate, dintre care una este catolică, iar cealaltă este membră a unei secte schismatice sau eretice; dacă la aceasta se adaugă pericolul pervertirii părții catolice și a copiilor, acea căsătorie este interzisă de legea divină.“[64] Biserica acordă ocazional o dispensă de la aceste legi stricte din cauza unor circumstanțe temporale, a unor împrejurări și a oamenilor (cu condiția ca legea divină să rămână intactă și pe cât posibil, prin luarea unor măsuri corespunzătoare este îndepărtat pericolul pervertirii), astfel încât într-o astfel de căsătorie poate fi dificil de evitat un prejudiciu grav al părții catolice.
  1. Īn mod frecvent observăm că urmașii renunță la religie sau cel puțin cad uimitor de repede în acea indiferență religioasă strâns legată de infidelitate și sacrilegiu. În aceste căsătorii mixte trebuie luat în considerare faptul că devine mult mai greu de imitat acea unire a inimilor, misterul despre care am vorbit și anume unirea strânsă dintre Cristos și Biserica Sa.
  1. Va eșua și dorința de unire profundă a inimilor, căci precum este semnul și nota distinctivă a Bisericii lui Cristos, tot așa trebuie să fie și semnul, gloria și podoaba căsătoriei creștine. Legătura care unește inimile este de obicei distrusă sau cel puțin slăbită acolo unde există nepotrivire în gândire și afect față de lucrurile cele mai înalte și supreme venerate de om, în adevărurile și afectele religioase. De aici vine pericolul ca dragostea dintre soți să se răcească, iar pacea și fericirea vieții de familie, de unde izvorăște unitatea inimilor, să fie distruse. Multe secole în urmă, vechea lege romană a declarat: „Căsătoria reprezintă unirea dintre bărbat și femeie, deplina împărtășire a vieții și comuniunea drepturilor divine și umane.“[65] Așa cum am arătat, Venerabili Frați, refacerea căsătoriei aducând-o la acea stare de perfecțiune pe care Răscumpărătorul Cristos a dorit-o este împiedicată mai ales de creșterea tot mai mare a numărului de divorțuri.
  1. Susținătorii neo-păgânismului de astăzi nu au învățat nimic din starea tristă a lucrurilor, ci continuă să conteste mai mult și mai vehement indisolubilitatea căsătoriei și legile care o susțin, afirmând că divorțul trebuie legalizat și că legile învechite și depășite ar trebui substituite de o lege nouă mai umană. Motivele invocate în favoarea divorțului sunt multe și variate; unele provin din răutatea și vina persoanelor, altele rezultă din circumstanțele cazului (unele subiective, altele obiective); într-un cuvânt, tot ce ar putea face viața de căsătorie grea sau neplăcută. Ei se străduiesc să demonstreze punctul lor de vedere în diverse moduri: în primul rând, pentru binele ambelor părți, cel nevinovat să aibă dreptul de a se separa de cel vinovat sau cel ce a comis infracțiuni grave, de netolerat, să fie forțat să se separe de comuntate; un alt motiv îl reprezintă binele copilului, căci lipsit de o educație corespunzătoare sau de roadele naturale ale acesteia va fi afectat prea ușor de neînțelegerile și neajunsurile părinților și îndepărtat din calea virtuții; apoi pentru binele societății se cere să fie dizolvate complet căsătoriile incapabile de a produce rezultatele lor naturale; divorțul să fie permis acolo unde există riscul unei crime ca rezultat al coabitării și al contactului sexual dintre părți. Ei spun că acest ultim argument trebuie acceptat pentru a evita crimele comise intenționat cu scopul de a obține sentința dorită de divorț prin care judecătorul poate dezlega legătura căsătoriei și astfel să prevină soții să vină în fața instanței atunci când este evident că și-au încălcat jurământul, dar cu toate acestea instanța va vedea în mod clar starea lucrurilor. Prin urmare, legile civile, în opinia lor, trebuie reformate pentru a răspunde acestor noi cerințe, pentru a se potrivi schimbărilor timpului și schimbărilor din gândirea oamenilor, a instituțiilor civile și a obiceiurilor: fiecare dintre aceste motive este considerat de ei concludent, astfel încât toate luate împreună oferă o dovadă clară a necesității de a acorda divorțul în anumite cazuri.
  1. Făcând un pas mai departe, alții consideră căsătoria doar un contract privat care trebuie lăsat la acordul și arbitrul celor două părți cum se face în celelalte contracte private și astfel poate fi dizolvat din orice motiv.
  1. Venerabili Frați, opusă acestor puncte de vedere nesăbuite este Legea de neschimbat a lui Dumnezeu, confirmată pe deplin de Cristos, o lege care nu poate fi slăbită de decretele oamenilor, de ideile unui popor sau de voința legiuitorilor: „Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.“[66] Chiar dacă omul încearcă să despartă, acțiunea sa va fi complet nulă și imuabilă, iar consecința rămâne, după cum Cristos Însuși a confirmat în mod explicit: „Oricine-și lasă femeia sa și ia pe alta săvârșește adulter; și cel ce ia pe cea lăsată de bărbat, săvârșește adulter.“[67] Aceste cuvinte ale lui Cristos se referă la orice fel de căsătorie, atât cea naturală cât și cea legitimă; orice căsătorie adevărată are acea caracteristică a indisolubilității care elimină dezlegarea legăturii, arbitrul părților și al oricărei puteri laice.
  1. Trebuie să ne amintim de pronunțarea solemnă a Consiliului din Trento care a condamnat aceste erori sub stigmatul anatemei: „Dacă cineva ar spune că legătura căsătoriei poate fi dizolvată de unul dintre soți din cauza vreunei erezii sau a greutăților conviețuirii sau a vreunui abuz deliberat să fie anatema“[68]; și din nou: „Dacă cineva ar spune că Biserica greșește când a învățat sau când învață că, în conformitate cu învățătura Evangheliei și apostolilor, legătura căsătoriei nu poate fi dezlegată din cauza păcatului de adulter al unuia dintre soți, și niciunul dintre ei, nici măcar cel nevinovat care nu a avut nici o pricină pentru adulter, nu poate contracta o altă căsătorie cât timp trăiește celălalt și săvârșește adulter atât cel care se căsătorește cu altă femeie după ce și-a alungat soția adulteră, cât și cea care-și părăsește soțul și se căsătorește cu altul: să fie anatema.“[69].
  1. Deoarece Biserica nu a greșit și nu greșește în această învățătură și cu siguranță legătura căsătoriei nu poate fi dezlegată nici măcar din cauza unui adulter, este evident că toate celelalte scuze invocate de obicei au o valoare mult mai mică. Aceste trei obiecții care se aduc fermității legăturii căsătoriei sunt ușor de demonstrat. În circumstanțe extreme, când prejudiciile menționate sunt împiedicate, iar pericolul este îndepărtat, se permite separarea imperfecă a soților, dar legătura rămâne intactă. Această separare este permisă de Biserică și menționată în Legea Canonică, în acele canoane care se referă la întretuperea relațiilor sexuale, a mesei și a conviețuirii.[70] Se stabilesc cauzele separării, condițiile, metoda și măsurile de precauție pentru educația copiilor și bunăstarea familiei și se elimină pe cât posibil toate acele rele care amenință soții, copiii și comunitatea civilă, prin Legea sacră și în parte prin legile civile cât le privește pe acestea. Acum, toate aceste argumente ce trebuie aduse pentru a dovedi indisolubilitatea căsătoriei exclud atât necesitatea divorțului, cât și orice drept de a-l acorda; pentru toate avantajele excepționale care pot fi invocate pentru cea dintâi se pot aduce tot atâtea dezavantaje și rele pentru divorț, o amenințare cumplită atât pentru individ cât și pentru întreaga societate umană.
  1. Pentru a reveni din nou la expresia predecesorului nostru, este foarte necesar să arătăm câtă binecuvântare implică indisolubilitatea absolută a căsătoriei și câte rele decurg din divorț. Pe de o parte, prin fermitatea legăturii căsătoriile rămân sigure, pe de altă parte când există posibilitatea și probabilitatea divorțului, legământul căsătoriei devine nesigur sau cel puțin este pricină de frică și suspiciune. Pe de o parte vedem cum se consolidează bunăvoința și cooperarea reciprocă a soților, pe de altă parte, legătura este din păcate slăbită existând posibilitatea de separare. Pe de o parte soții sunt încurajați să-și păstreze puritatea și loialitatea; pe de altă parte li se oferă stimulente fatale pentru infidelitate. Pe de o parte se promovează în mod eficient nașterea copiilor, educarea și creșterea lor; pe de altă parte copiii sunt puși în pericol; pe de o parte sunt suprimate multele căi de discordie dintre familii și rude, pe de alta se oferă frecvent această oportunitate; pe de o parte germenii discoridiei sunt înfrânați, pe de altă parte se aruncă foarte ușor semințe de discordie. Pe de o parte este restabilită demnitatea și poziția femeii în societatea civilă și în familie, pe de altă parte femeia este nedemn înjosită, iar soția este pusă în pericol de „a fi părăsită după ce a fost sclavă a poftei bărbatului.“[71]
  1. Cât privește distrugerea vieții de familie încheiem cu importantele cuvinte ale papei Leon al XIII-lea, „nimic nu are putere mai mare în scăderea puterii națiunilor decât corupția moravurilor; este ușor de observat că divorțul este dușmanul bunăstării familiei și a statului și se naște din morala pervertită a unui popor, după cum ne arată experiența, deschide posibilitatea unei coruperi și mai mari în viața publică și cea privată. Aceste rele vor fi și mai grave dacă ne gândim că, odată ce a fost permis divorțul, nu vor exista mijloace atât de puternice încât să mențină sub control libertatea acordată de divorț în limitele prestabilite. Mare este puterea exemplului, mai mare însă cea a poftei: cu astfel de incitări dorința neînfrânată de a divorța, din zi în zi tot mai răspândită, invadează mintea multora ca o boală contagioasă sau ca un râu care rupe digurile și inundă [totul].“[72]
  1. După cum am citit în aceeași scrisoare, „dacă lucrurile nu se vor schimba, familia și societatea umană au toate motivele să se teamă că vor suferi înfrângerea absolută în toate luptele și crizele [timpului].“[73] Aceste lucruri scrise acum cincizeci de ani, sunt confirmate de corupția morală pe zi ce trece tot mai mare și degradarea nemaiauzită a familiei în acele țări dominate nestingherit de comunism.

III.

  1. Până în prezent, Venerabili Frați, am admirat cu respectul cuvenit dispozițiile date de cel mai înțelept Creator și Răscumpărător al neamului omenesc pentru căsătoria umană, în același timp, ne-am exprimat durerea că astfel de intenții pline de dragoste ale Bunătății divine sunt astăzi călcate în picioare de pasiunile, erorile și viciile oamenilor.
  1. Este firesc să ne întoarcem către solicitudine părintească a sufletului nostru pentru a căuta remedii adecvate prin care aceste abuzuri detestabile pe care le-am menționat să fie în întregime eliminate, iar pretutindeni căsătoria să își recapete respectul cuvenit. În acest scop, se cuvine mai ales, să reamintim acel principiu ferm stabilit, stimat atât de filozofia sănătoasă, cât și de teologia sacră: lucrurile care au deviat de la calea cea dreaptă nu pot fi readuse la starea lor inițială, conform naturii lor, decât revenind la planul divin, care (așa cum învață doctorul angelic[74]) este exemplul dreptății desăvârșite.
  1. De aceea, predecesorul nostru de fericită amintire, Leon al XIII-lea, a atacat doctrina naturaliștilor cu aceste cuvinte dure: „Există o lege divină prin care experimentăm efectele benefice și curative ale instituțiilor care provin de la Dumnezeu și din natură și rămân integre și neschimbate în starea lor naturală; cu atât mai mult, Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, care cunoaște foarte bine ce este potrivit pentru constituirea și conservarea fiecărui lucru a rânduit toate prin voința și planul Lui ca fiecare să își poate atinge scopul în mod său. Dacă îndrăzneala și răutatea oamenilor schimbă și tulbură această ordine a lucrurilor providențial dispuse, atunci, într-adevăr, lucrurile rânduite cu atâta grijă, vor deveni dăunătoare sau vor înceta să mai fie benefice, fie pentru că și-au pierdut puterea de a face binele prin această schimbare, fie pentru că Dumnezeu Însuși vrea să pedepsească mândria și prezumția muritorilor.“[75]
  1. Prin urmare, pentru a restabili ordinea privitoare la căsătorie este necesar ca toți să aibă în vedere planul divin pentru căsătorie și să se străduiască să se conformeze acestuia.
  1. Deoarece obstacolul principal în acest scop este puterea concupiscenței, care într-adevăr este cea mai puternică cauză prin care se păcătuiește împotriva legilor sacre ale căsătoriei și deoarece omul nu își poate înfrâna pasiunile, dacă nu se supune lui Dumnezeu mai întâi, demersul său primar trebuie să fie în conformitate cu planul divin. Este o rânduială sfântă ca oricine se va supune lui Dumnezeu, cu ajutorul harului divin, va putea bucuros să-și supună propriile pasiuni și concupiscențe, din contră, cei care se revoltă împotriva lui Dumnezeu, vor experimenta cu durere lupta interioară cu pasiunile lor violente.
  1. Sf. Augustin ne prezintă această dispoziție înțeleaptă astfel: „Este într-adevăr potrivit ca cel mai mic să fie supus celui mai mare astfel încât cel care are supus tot ceea ce este mai mic decât el, să se supună la ceea ce este mai mare decât el. Recunoaște această rânduială, caută pacea. Să fi supus lui Dumnezeu și trupul tău să-ți fie supus ție! Ce poate fi mai drept? Ce poate fi mai frumos? Tu ești supus celui mai mare și cel mai mic îți este supus ție: tu slujești Celui ce te-a creat, astfel încât ceea ce a fost făcut pentru tine să îți slujească. Pentru că noi nu apreciem această rânduială, nici nu o recomandăm astfel: trupul să îți fie supus ție și tu lui Dumnezeu, ci Tu să fi supus lui Dumnezeu și trupul tău să-ți fie supus ție! Dacă tu nu te supui lui Dumnezeu, nu vei putea niciodată să-ți supui trupul. Dacă nu vei asculta de Domnul, vei fi chinuit de robul tău“.[76] Această ordine corectă hotărâtă de înțelepciunea lui Dumnezeu este menționată de medicul sfânt al neamurilor, inspirat de Duhul Sfânt, când vorbea despre acei filozofi antici care au refuzat să îl adore și să îl asculte pe Acela cunoscut drept Creatorul universului: „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimii lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei“ și din nou: „pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.“[77] Și iarăși: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.“[78], fără de care, așa cum ne amintește același Doctor al neamurilor, omul nu poate supune concupiscența răzvrătită.[79]
  1. În consecință, pentru că asalturile acestor pasiuni necontrolate nu pot fi înfrânate în niciun fel, decât prin conformarea umilă a spiritului la milostivirea și respectul față de Creatorul său, înainte de toate este necesar ca cei uniți prin sfânta legătură a căsătoriei să fie cufundați în gândul lui Dumnezeu, care se întipărește în întreaga lor viață, umple mintea și voința lor de o evlavie profundă pentru măreția lui Dumnezeu.
  1. Prin urmare este foarte corectă și conformă cu sentimentul creștinesc acțiunea acelor păstori de suflete care, pentru a nu lăsa soții să se abată de la legea lui Dumnezeu, îi va sfătui să își împlinească datoria și să își exercite religia unindu-se total cu Dumnezeu, să ceară încontinuu ajutorul Său divin, să frecventeze sacramentele și în toate să păstreze un devotament loial față de Dumnezeu.
  1. Se înșeală profund cei care subestimează sau neglijează aceste mijloace care transcend natura și cred că pot convinge oamenii să își înfâneze dorințele trupești prin înovațiile științelor naturale (precum biologia, știința eredității și altele asemenea). Nu spunem că nu trebuie ținut cont de aceste mijloace naturale când sunt licite: pentru că același Dumnezeu este autorul naturii și al harului și El a dispus binele ambelor orânduiri spre folosul și beneficiul oamenilor. Prin urmare, credincioșii pot și trebuie să se ajute și prin mijloacele naturale. Dar se înșeală cei care cred că aceste mijloace sunt suficiente pentru garantarea castității în unirea nupțială sau că acestea sunt mai eficiente decât ajutorul supranatural al harului.
  1. Această conformitate a căsătoriei și a comportamentului moral cu legile divine corespunzătoare căsătoriei, fără de care restaurarea ei efectivă nu se poate realiza, presupune, însă, că toți pot discerne ușor, cu certitudine fermă și fără nici o marjă de eroare care sunt aceste legi. Dar toată lumea poate vedea la cât de multe erori poate duce o alegere și cât de multe erori se pot amesteca cu adevărul, dacă ar depinde numai de lumina rațiunii fiecăruia să o afle sau dacă ar fi descoperite prin interpretarea personală a adevărului revelat. Dacă acest lucru se aplică la multe alte adevăruri ale ordinii morale, trebuie să acordăm atenție la acele lucruri care se referă la căsătorie în care dorința exagerată de plăcere poate ataca natura umană fragilă, o poate înșela ușor și conduce către rătăcire; acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât respectarea legii divine cere uneori sacrificii grele și continue din partea soților; experiența ne demonstrează că fragilitatea umană poate găsi atât de multe scuze pentru a evita îndeplinirea legilor divine.
  1. În acest caz, pentru ca nicio falsificare sau corupere a legii divine, ci o adevărată cunoaștere reală a acesteia să poată lumina mințile oamenilor și să le ghideze comportamentul, este necesar ca devotamentul față de Dumnezeu și dorința de a i se supune Lui să se unească cu o ascultare filială și umilă față de Biserică. Deoarece Cristos Însuși a făcut din Biserică Învățătoarea adevărului chiar și în acele lucruri care se referă la reglementarea dreptului de conduită morală, chiar dacă multe dintre ele nu sunt inaccesibile rațiunii umane. După cum Dumnezeu, în cazul adevărurilor naturale ale religiei și moralei, a adăugat luminii rațiunii lumina revelației, astfel încât aceste lucruri sunt drepte și adevărate „chiar și în condițiile actuale ale naturii umane ca să poată fi cunoscute cu ușurință și cu certitudine absolută, fără vreo marjă de eroare“[80] cu același scop a dorit să constituie Biserica drept păzitoare și educatoare a adevărului în tot ceea ce privește religia și conduita morală; Prin urmare, credincioșii trebuie să asculte și să își supună mințile și inimile dacă doresc să se păstreze nevătămați de erorile intelectului și de corupția morală. Pentru a nu fi lipsiți de ajutorul acordat de Dumnezeu cu atâta abundență, aceștia ar trebui să asculte nu numai de hotărârile solemne ale Bisericii, ci și în egală măsură, de celelalte constituții sau decrete prin care alte opinii sunt condamnate ca potrivnice sau periculoase.[81]
  1. De aceea, credincioșii trebuie să se ferească de o independență supraestimată a propriei judecății și de așa-numita „autonomie“ grelit înțeleasă a rațiunii, chiar și în ceea ce privește anumite chestiuni despre căsătorie în zilele noastre. Este păcat ca cineva care poartă numele de creștin să se încreadă în propria înteligență cu atâta mândrie încât să fie de acord numai cu acele lucruri pe care le poate învăța prin natura lor intrinsecă și să își imagineze că Biserica, trimisă de Dumnezeu să învețe și să conducă toate națiunile, nu este suficient de iluminată în lucrurile și circumstanțele moderne; sau că trebuie să i se supună numai în acele chestiuni pe care ea le-a decretat solemn ca și cum celelalte decizii ale sale ar putea fi false sau nu prevăd motive suficiente pentru a fi adevărate și oneste. Dimpotrivă, este o caracteristică a tuturor urmașilor adevărați ai lui Cristos, educați sau nu, să se lase pregătiți și conduși de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu în toate lucrurile de credință și morală prin Păstorul ei Suprem, Pontiful Roman, el însuși condus de Isus Cristos, Domnul nostru.
  1. În consecință, din moment ce totul trebuie raportat la legea și planul lui Dumnezeu, pentru a îndeplini restaurarea universală și permanentă a căsătoriei, este într-adevăr extrem de important ca cei credincioși să fie bine instruiți cu privire la căsătorie: prin viu grai și prin cuvântul scris, nu doar o singură dată și în mod superficial, ci des și deplin, cu argumente clare și solide, ca aceste adevăruri să se imprime bine în intelectul lor și să pătrundă până în adâncul inimilor lor. Să își dea seama și să reflecteze cu atenție câtă înțelepciune, bunătate și mărinimie a arătat Dumnezeu neamului omenesc, fie prin instituirea și susținerea căsătoriei prin legi sfinte, fie la fel de mult, prin ridicarea ei în mod minunat la rangul de Sacrament prin care s-a deschis un izvor de haruri atât de abundent pentru creștinii căsătoriți, pentru ca aceștia să poată corespunde scopurilor nobile ale căsătoriei, în castitate și fidelitate, pentru bunăstarea lor și cea a copiilor lor, a întregii societăți civile și întregii omeniri.
  1. Desigur, dacă cei care doresc astăzi să distrugă căsătoria își unesc toate forțele ca să înșele mintea oamenilor și să le corupă inimile prin intermediul cărților și al broșurilor și alte metode nenumărate pentru a-și bate joc de puritatea matrimonială și a preamări viciile cele mai murdare, cu atât mai mult voi, Venerabili Frați, pe care „Duhul Sfânt va pus episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său“[82] să folosiți toate mijloacele posibile, ca prin voi și prin preoții supuși vouă și, mai mult, prin laicii adunați în Acțiunea Catolică, atât de mult dorită și recomandată de noi în ajutorul apostolatului ierarhic, să vă opuneți erorii prin adevăr, viciului prin demnitatea excelentă a castității, sclaviei lăcomiei prin libertatea fiilor lui Dumnezeu,[83] acelei dezastruoase înlesniri prin care se obține divorțul printr-o iubire solidă a legăturii căsătoriei și prin promisiunea nevătămată a fidelității până la moarte.
  1. Astfel, cei credincioși îi vor mulțumi lui Dumnezeu din toată inima că sunt legați prin porunca Lui și constrânși în mod delicat să stea cât mai departe posibil de orice fel de idolatrie a cărnii și de robia rușinoasă a pasiunilor; Vor simți o groază profundă și vor fugi cu toată sârguința de aceste păreri abominabile care sunt acum răspândite prin viu grai și în scris cu numele de „căsătorie perfectă“ spre dezonoarea adevăratei demnități a omului și care fac din acea căsătorie perfectă nimic mai mult decât o „căsătorie depravată“, după cum este numită pe bună dreptate.
  1. O astfel de instruire sănătoasă și formare religioasă cu privire la căsătoria creștină va fi destul de diferită de acea educație fiziologică exagerată prin care, în aceste vremuri ale noastre, unii reformatori ai vieții de căsătorie pretind să îi ajute pe soți, punând mult accent pe aceste aspecte fiziologice în care se învață mai degrabă arta de a păcătui într-un mod subtil decât virtutea unei vieți caste.
  1. Astfel, Venerabili Frați, ne asumăm cuvintele pe care predecesorul nostru de fericită amintire, Leon al XIII-lea, le-a adresat episcopilor din întreaga lume în scrisoarea sa enciclică despre căsătoria creștină: „În măsura în care ține de eforturile și autoritatea voastră străduiți-vă ca printre oamenii încredințați grijii voastre să fie conservată în întregime și nealterată doctrina pe care au transmis-o Cristos Domnul și apostolii, interpreții voinței divine și pe care Biserica Catolică însăși le-a păstrat cu evlavie și a poruncit să fie respectate de credincioșii de toate vârstele.“[84]
  1. Chiar și cea mai bună învățătură a Bisericii nu va fi suficientă pentru a obține conformarea căsătoriei cu legea lui Dumnezeu; pe lângă educarea minții este nevoie și de o determinare de neclintit a voinței din partea soților pentru a respecta legile sfinte ale lui Dumnezeu și ale naturii în ceea ce privește căsătoria. În ciuda a ceea ce alții ar dori să afirme și să răspândească prin viu grai sau în scris, soții să hotărască și să își propună cu tărie să respecte în mod constant și fără ezitare poruncile lui Dumnezeu în tot ce privește căsătoria: să își acorde întotdeauna unul altuia ajutorul iubirii, să păstreze onoarea castității, să nu violeze tăria legământului, să folosească drepturile căsătoriei întotdeauna creștinește și cu demnitate, mai ales în primii ani de căsătorie, astfel încât atunci când circumstanțele vor impune continența, să fie mai ușor pentru amândoi să o păstreze. Le va fi de mare ajutor să conceapă, să păstreze și să pună în practică o voință fermă, gândul des la starea lor de viață precum și o reflecție activă asupra sacramentului pe care l-au primit. Dacă își vor aminti mereu că au fost sfințiți și întăriți în datoriile și demnitatea stării lor de un Sacrament special, care, deși nu influențează caracterul, eficientizează virtutea și este nemuritor. În acest sens putem medita la cuvintele pline de consolare ale sfântului Cardinal Robert Bellarmin care împreună cu alți teologi de renume, gândește și scrie cu evlavie: „Sacramentul căsătoriei poate fi văzut în două moduri: în primul rând, în timpul celebrării, în al doilea rând în starea permanentă de după celebrare. Căci este un sacrament similar cu cel al Euharistiei care nu există numai atunci când este conferit, ci este un sacrament permanent: atât timp cât soții sunt în viață unirea lor este mereu sacramentul lui Cristos și al Bisericii.“[85]
  1. Cu toate acestea, pentru ca harul acestui sacrament să producă roade în mod deplin este nevoie, așa cum am arătat deja, de cooperarea celor doi soți adică prin munca lor să se străduiască să-și îndeplinească datoriile cât mai bine posibil și cu efort neobosit. Precum în ordinea naturală capacitățile primite de la Dumnezeu își manifestă întreaga lor eficiență, trebuie ajutate de truda și osteneala umană, fără de care nu se dobândește nici un profit, tot astfel se întâmplă și în rânduiala harului, puterea primită prin Sacrament și depozitată în inimă trebuie folosită de om cu sârguință și fără încetare prin muncă și osteneală. Cei care s-au unit în căsătorie să nu neglijeze harul sacramentului înscris în ei,[86] ci prin respectarea atentă a datoriilor lor, fie ele dificile, vor găsi virtutea harului pe zi ce trece tot mai eficace. Dacă se vor simți vreodată suprasolicitați de greutățile stării lor de viață, să nu-și piardă curajul, ci să se gândească mai degrabă că lor le este adresat ceea ce Sfântul Apostol Pavel scria ucenicului său iubit, Timotei, referitor la sacramentul Preoției, când ucenicul era descurajat de greutăți și insulte: „Îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnzeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii.“[87]
  1. Toate aceste lucruri, însă, Venerabili Frați, depind în mare măsură de pregătirea precisă, de aproape și de departe a viitorilor soților. Nu se poate însă nega faptul că fundamentul unei căsnicii fericite și ruina uneia nefericite sunt pregătite și stabilite în sufletele băieților și ale fetelor încă din copilărie și adolescență. Există pericolul ca cei care înainte de căsătorie s-au căutat pe ei înșiși și propria comoditate în orice, care și-au permis chiar și dorințe necurate, după căsătorie vor fi ceea ce au fost și înainte de căsătorie, vor secera ce au semănat.[88]– într-adevăr, în casă va fi tristețe, jale, dispreț reciproc, certuri, răceală, oboseala vieții în comun – și cel mai rău dintre toate, astfel de soți vor ajunge singuri în propriile lor patimi nestăpânite.
  1. Cei care sunt pe cale de a se căsători să se apropie bine pregătiți de această stare, astfel încât, în măsura în care pot, să se ajute reciproc în depășirea vicisitudinilor vieții, mai mult în dobândirea mântuirii lor veșnice și în formarea omul lăuntric până la plinătatea vârstei lui Cristos.[89] Îi va ajuta să devină părinți pentru copiii lor așa cum vrea Dumnezeu: adică tatăl să fie cu adevărat tată, iar mama cu adevărat mamă; prin dragoste devotată și îngrijire neobosită, deși îndură căutările și greutățile din această vale de lacrimi, căminul să devină pentru copiii o pregustare a acelui paradis de bucurie în care Creatorul neamului omenesc i-a așezat pe primii oameni. Astfel, ei vor putea să-și crească copiii ca oameni desăvârșiți și creștini desăvârșiți, le vor insufla o înțelegere profundă a Bisericii Catolice și le vor da acea dispoziție și dragoste pentru patrie după cum cere datoria și recunoștința. 114. În consecință, atât cei care se gândesc să intre în această stare de căsătorie sfântă, precum și cei care au sarcina de a educa tinerii creștini, pe viitor ar trebui să se pregătească bine pentru ceea ce urmează, să evite ce este rău și să își amintească acele puncte despre care am vorbit deja în enciclica noastră despre educație: „Înclinațiile voinței, dacă sunt rele, trebuie stăpânite din copilărie, iar cele bune, trebuie cultivate, iar mintea copiilor, în special, trebuie umplută cu învățăturile lui Dumnezeu, iar inima trebuie întărită de ajutorul harurilor divine, în absența cărora, nimeni nu își poate înfrâna dorințele rele, nici nu se poate ajunge la deplina desăvârșire a Bisericii, căci Cristos i-a dărut doctrinele cerești și sacramentele divine, ca să facă din ea o educatoare eficace a oamenilor.“[90]
  1. Pentru pregătirea apropiată a unei căsătorii bune este de maximă importanță alegerea partenerului; de aceasta depinde foarte mult fericirea sau nefericirea viitoarei căsătorii, deoarece unul îi poate fi celuilalt de mare ajutor în a duce o viață creștină sau poate fi un mare pericol și impediment. Pentru a nu regreta pentru tot restul vieții lor necazurile provocate de o alegere imprudentă, cei care doresc să se căsătorească trebuie să aleagă atent persoana cu care vor trebui apoi să trăiască întreaga viață: așa să hotărască încât să îl aibe în vedere în primul rând pe Dumnezeu și adevărata religie a lui Cristos, apoi pe ei înșiși, partenerul lor, viitorii copii precum și societatea umană și civilă, a cărei sursă este căsătoria. Să implore cu fervoare ajutorul divin, astfel încât să poată decide în conformitate cu prudența creștină, nu conduși de impulsul orb și neîngrădit al poftei, nici prin vreo dorință de bogăție sau de alte influențe josnice, ci de o iubirea adevărată și nobilă, de o afecțiune sinceră pentru viitorul partener, să depună eforturi în viața de căsătorie pentru a împlini acele scopuri pentru care a fost constituită de Dumnezeu. În cele din urmă, să nu omită să ceară sfatul prudent al părinților lor cu privire la alegerea viitorului soț și nu îl neglijeze, pentru ca prin cunoștințele lor mature și experiența de viață, să îi poată proteja de o alegere dezastruoasă, iar în pragul căsătoriei, să poată primi mai abundent binecuvântarea divină a poruncii a patra: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința: ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ.“[91]
  1. Deseori descoperim că respectarea desăvârșită a poruncilor lui Dumnezeu și integritatea conjugală se confruntă cu dificultăți grave ca urmare a faptului că soții se află în mari lipsuri materiale și trebuie ajutați în nevoile lor în cel mai bun mod posibil.
  1. În primul rând trebuie făcut orice efort pentru a împlini ceea ce predecesorul nostru Leon al XIII-lea, de fericită amintire, a insistat deja[92] și anume că, în societatea civilă condițiile economice și sociale trebuie adoptate în așa fel încât fiecare cap de familie să merite și să câștige atât cât este necesar pentru el, soția și copiii săi, în funcție de diferitele condiții sociale și locale „căci vrednic este lucrătorul de plata sa;“[93] a nega acest lucru sau a nu-l oferi în egală măsură este o nedreptate gravă și este așezată printre cele mai mari păcate în Sfânta Scriptură;[94] nu este legal să se stabilească un salariu mic, insuficient pentru întreținerea familiei în condițiile în care se află.
  1. Totuși, trebuie avut grijă ca soți înșiși, cu o perioadă considerabilă de timp înainte de a se căsători, să înlăture din calea lor obstacolele materiale sau cel puțin să le diminueze, lăsându-se învățați de persoane pricepute cum să facă acest lucru în mod eficient și onest. Cei care nu se pot susține singuri, să-și unească puterile cu persoane în situații similare fie și sub forma unor organizații private sau publice pentru a compensa nevoile lor vitale.[95]
  1. Când aceste mijloace pe care le-am arătat nu îndeplinesc nevoile unei familii mai mari sau mai sărace, caritatea creștină față de aproapele nostru cere în mod absolut să li se ofere acele lucruri care le lipsesc; prin urmare, este de datoria bogaților să îi ajute pe cei săraci, având din abundență bunurile acestei lumi, să nu le cheltuie în zadar sau să le risipească de-a dreptul, ci să le folosească în sprijinul și pentru bunăstarea celor care nu dispun de necesitățile vieții. Cei care dăruiesc din avutul lor lui Cristos în persoana săracilor vor primi de la Domnul o recompensă bogată când va veni să judece lumea; cei care acționează contrar vor fi pedepsiți.[96] Nu în zadar ne avertizează apostolul: „Cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?“[97]
  1. Dacă, totuși, resursele personale nu sunt suficiente, este de datoria autorității publice să completeze puterile insuficiente ale persoanelor, mai ales într-o chestiune atât de importantă pentru binele comun, făcând astfel demnă condiția familiei și soților. Dacă familiile, în special cele numeroase, nu au locuințe adecvate; dacă soțul nu poate găsi loc de muncă și mijloace de trai; dacă necesitățile vieții nu pot fi achiziționate decât la prețuri exorbitante; dacă însăși mama familiei, spre mai marele rău al iconomiei casei, este împovărată de necesitatea și sarcina de a câștiga bani prin propria muncă; dacă în muncile obișnuite sau chiar extraordinare ale nașteri, este lipsită de hrana adecvată, de medicamente și de asistența unui medic specialist și altor asemenea lucruri: se vede cât de mare poate fi pericolul la adresa siguranței publice și la salvarea vieții societății civile dacă astfel de oameni neavând nimic pentru care să se teamă că le-ar putea fi luat sunt duși la disperare, sunt încurajați să spere într-o schimbare avantajoasă a statului și a ordinii stabilite.
  1. De aceea, cei responsabili pentru binele public nu pot neglija necesitățile soților și ale familiilor lor fără a aduce daune extrem de mari binelui comun. Astfel, în crearea legilor și dispunerea fondurilor publice trebuie să facă tot posibilul pentru a reduce nevoile săracilor, considerând aceasta una din cele mai importante sarcini administrative.
  1. Ne pare rău că nu de puține ori în zilele noastre, printr-o inversare a ordinii reale a lucrurilor, se acordă ajutor imediat și generos pentru mama necăsătorită și copii ei nelegitimi (care trebuie desigur ajutată pentru a evita alte rele și mai mari), în schimb pentru mamele legitime ajutorul este refuzat, oferit cu moderație sau aproape în silă.
  1. Venerabili Frați, este de datoria autorității publice să ofere ajutor pentru căsătorie și familie, nu numai în ceea ce privește bunurile vremelnice, ci și în ceea ce privește binele sufletelor: trebuie aprobate legi drepte pentru protecția castității, ajutorul conjugal reciproc, precum și scopuri similare și, așa cum mărturisește istoria, acestea trebuie respectate cu credincioșie deoarece salvarea statului și prosperitatea vieții temporale a cetățenilor săi nu pot rămâne robuste și sigure dacă se clatină fundația pe care sunt stabilite, adică ordinea morală și prin viciile cetățenilor săi se construiește izvorul din care se naște comunitatea, anume căsătoria și familia.
  1. Pentru menținerea ordinii morale nu sunt suficiente legile și sancțiunile puterii temporale, nici expunerea frumuseții virtuții și a necesității sale; este nevoie ca autoritatea religioasă să lumineze mintea prin adevăr, să direcționeze voința și să consolideze fragilitatea umană cu ajutorul harului divin. O astfel de autoritate nu se găsește nicăieri decât în Biserica instituită de Cristos Domnul. Prin urmare, îi îndemnăm sincer în Domnul pe toți cei care dețin frâiele puterii civile să stabilească și să mențină ferm armonia și prietenia cu această Biserică a lui Cristos ca prin activitatea și forța unită a celor două puteri să poată fi învinse în mod eficient relele enorme care prin libertatea depravată și provocatoare ce asaltă căsătoria și familia sunt o amenințare atât la adresa Bisericii cât și a Statului.
  1. Legile civile pot ajuta foarte mult Biserica în împlinirea importantei sale slujiri dacă țin cont de ceea ce este prescris de legea divină și ecleziastică în stabilirea legilor lor și în sancțiunile fixate pentru infractori. Nu lipsesc aceia care cred că tot ceea ce este permis de legile statului sau cel puțin nu este pedepsit, este permis și în ordinea morală, pentru că ei nu se tem nici de Dumnezeu și nici nu văd vreun motiv pentru a se teme de legile umane, ei acționează chiar împotriva conștiinței lor, aducând adesea ruina asupra lor și asupra multor altora. Asocierea sa cu Biserica nu va aduce nici un pericol sau slăbire a drepturilor și integrității statului. O astfel de suspiciune și teamă este goală și neîntemeiată, așa cum Leon al XIII-lea a stabilit deja atât de clar: „Nimeni să nu se îndoiască“, spune el, „că fondatorul Bisericii, Isus Cristos, a dorit ca puterea spirituală să fie distinctă de cea civilă și fiecare să fie liberă și neîmpiedicată în a-și îndeplini propria lucrare, fără a se uita, însă, că această condiție trebuie să fie oportună și în interesul tuturor și că relația armonioasă între cele două e foarte importantă pentru toți oamenii… Dacă puterea civilă este în acord total cu puterea spirituală a Bisericii, ambele vor beneficia foarte mult. Demnitatea statului va fi consolidată, condus de religie, nu va adopta niciodată o lege nedreaptă, iar Biserica va fi protejată și apărată pentru binele comun al credincioșilor.“[98]
  1. Pentru a aminti un exemplu recent și clar despre ceea ce înseamnă acest lucru, potrivit cu ordinea dreaptă și în totalitate conform cu legea lui Cristos, în convențiile solemne încheiate în mod fericit între Sfântul Scaun și Regatul Italiei și în afacerile matrimoniale s-a obținut o cooperare pașnică și prietenoasă, așa cum este potrivit istoriei glorioase a poporului italian și a tradițiilor sale străvechi și sfinte. Aceste decrete se găsesc în Pactul Lateran: „Statul italian, dorind să restabiliească instituția căsătoriei, fundamentul familiei, la acea demnitate corespunzătoare tradițiilor poporului său, atribuie ca efectele civile ale sacramentului căsătoriei tot ceea ce îi este atribuit în Drept Canonic.“[99] La această normă fundamentală se adaugă clauzele suplimentare ale pactului comun.
  1. Acest lucru ar putea fi foarte bine redat printr-un exemplu frapant pentru toți cei care, chiar și în zilele noastre (în care, trist să spun, este atât de des învățată separarea absolută a puterii civile de Biserică și într-adevăr, de orice religie), cele două autorități supreme pot fi unite și asociate una cu cealaltă fără un detriment al drepturilor și al puterii supreme protejând astfel părinții creștini de relele dăunătoare și ruina care îi amenință.
  1. Toate aceste argumente pe care, venerabili frați, le-am cântărit cu grijă împreună cu voi, cerute de solicitutdinea pastorală, dorim să fie promulgate la scară largă conform prudenței creștine, în rândul tuturor copiilor noștri iubiți, încredințați grijii voastre ca membri ai marii familii a lui Cristos ca toți bine familiarizați cu învățătura sănătoasă cu privire la căsătorie să fie mereu în gardă împotriva pericolelor susținute de învățăturile eronate și mai presus de toate, „să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie și să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos Isus.“[100]
  1. Fie ca Tatăl, „din Care își trage numele orice neam în cer și pe pământ“[101] care îi întărește pe cei slabi și le dă curaj celor lipsiți de curaj și cu inima slabă; și Cristos Domnul și Mântuitorul nostru, „institutorul și desăvârșitorul sacramentelor sfinte“[102] care a dorit să facă și a făcut din căsătorie imaginea mistică a unirii sale inefabile cu Biserica; și Duhul Sfânt, dragostea lui Dumnezeu, lumina inimilor și puterea minții să pună în practică ceea ce am expus prin această scrisoare privind sfântul Sacrament al căsătoriei, legea minunată și voința lui Dumnezeu cu privire la ea, să combată erorile și pericolele iminente prin remediile cu care pot fi contracarate, să o acorde celor care o vor percepe, să o admită cu o voință pregătiră și prin harul lui Dumnezeu astfel încât această rodnicie dedicată lui Dumnezeu să reînflorească puternic în căsătoria creștină o loialitate nepătată, o putere de nezdruncinat, profunzimea Sacramentului și plinătatea harului.
  1. Cu umilință punem rugăciunea noastră stăruitoare înaintea Tronului Harului Său, ca Dumnezeu, Autorul tuturor harurilor, inspiratorul tuturor dorințelor și faptelor bune,[103] să le împlinească și să binevoiască să le ofere din belșug potrivit cu măreața Sa dărnicie și atotputernicie și ca un semn al binecuvântării abundente a aceluiași Atotputernic Dumnezeu, vă acordăm cu cea mai mare dragoste, Venerabili Frați, clerului și poporului încredințat griji voastre pastorale și atente, binecuvântare apostolică.

Roma, „Sfântul Petru“, 31 decembrie 1930, anul al nouălea al Pontificatului Nostru.

Papa Piul al XI-lea

[1] Ef. V, 32.

[2] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 Febr. 1880.

[3] Gen., 1, 27-28; II, 22-23; Matei, XIX, 3 ș.u.; Ef., V, 23 ș.u.

[4] Conc. Trid., Sess. XXIV.

[5] Cod. iur. can., c. 1081 2.

[6] Cod. iur. can., c. 1081 1.

[7] Sf. Toma de Aquino, Summa theol., p. III Supplem 9

[8] Enciclica Rerum novarum, 15 mai 1891.

[9] Gen. 1, 28.

[10] Enciclica Ad salutem, 20 aprilie 1930

[11] Sf. Augustin, De bono coniug., cap. 24, n. 32.

[12] Sf. Augustin, De Gen. Ad litt., lib. IX, cap. 7, n. 12.

[13] Gen., 1, 28.

[14] I Tim., V, 14.

[15]  Sf. Augustin, De bono coniug., cap. 24 n. 32.

[16]  I Cor., ll, 9

[17] Ef., II, 19.

[18] Ioan, XVl, 21.

[19] Enciclica Divini illius Magistri, 31 dec. 1929.

[20] Sf. August., De Gen. ad litt., lib. IX, cap. 7, n. 12.

[21] Cod. iur. can., c. 1013 7.

[22] Conc. Trid., Sess. XXIV.

[23] Matei, V, 28.

[24] Decr. S. Officii, 2 martie 1679, prop. 50.

[25] Ef., V, 25; Col., III, 19.

[26] Cateh. Rom., II, cap. Vlll q. 24.

[27] Sf. Grigore cel Mare, Omilii XXX in Ev. (Ioan XIV,23-31),n.1.

[28] Matei., XXII, 40.

[29] Cfr. Catec. Rom., p. II, cap. VIII, q. 13.

[30] I Cor., Vll, 3.

[31] Ef., V, 22-23.

[32] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 febr. 1880.

[33] Matei., XIX, 6.

[34] Luca, XVI, 18.

[35] Sf. August., De Gen. ad litt. Iib. IX, cap. 7, n. 12.

[36] Pius Vl, Rescript. ad Episc. Agriens., 11 iulie 1789.

[37] Ef., V, 32.

[38] Sf. August., De nupt. et concup., lib. 1, cap. 10.

[39] I Cor., Xlll, 8.

[40]  Conc. Trid., Sess. XXIV.

[41] Conc. Trid. Sess., XXIV.

[42] Cod. iur. can., c. 1012.

[43] Sf. August., De nupt. et concup., lib. 1, cap. 10.

[44] Matei, Xlll, 25.

[45] II Tim., IV, 2-5.

[46] Ef., V, 3.

[47] Sf. August., De coniug. adult., lib. II, n. 12, Gen, XXXVlll, 8-10.

[48] Matei, XV, 14.

[49] Luca, Vl, 38.

[50] Conc. Trid., Sess. Vl, cap. 11.

[51] Const. Apost. Cum occasione, 31 mai 1653, prop. 1.

[52] Exod., XX, 13; cfr. Decr. S. Offic. 4 mai 1897, 24 iulie 1895; 31 mai 1884.

[53] Sf. August., De nupt. et concupisc., cap. XV.

[54] Rom., III, 8.

[55] Gen., IV, 10.

[56] Summ. theol., 2a 2ae, q. 108 a 4 ad 2um.

[57] Exod., XX, 14.

[58] Matei, V, 28.

[59] Evrei, XIII, 8.

[60] Matei, V, 18.

[61] Matei, VII. 27.

[62] Leon al XIII-lea, Enciclica Arcanum, 10 febr. 1880.

[63] Ef., V, 32: Evrei. XIII, 4.

[64] Cod. iur. can., c. 1060.

[65] Modestinus, in Dig. (Lib. XXIII, II: De ritu nuptiarum), lib. 1, Regularum.

[66] Matei, XIX, 6.

[67] Luca, XVI, 18.

[68] Conc. Trid., Sess. XXIV, cap. 5

[69] Conc. Trid., Sess. XXIV, cap. 7

[70] Cod. iur. can., c. 1128 sqq.

[71] Leon al XIII-lea, Enciclica Arcanum divinae sapientiae 10 febr. 1880.

[72] Enciclica Arcanum, 10 febr. 1880.

[73] Enciclica Arcanum, 10 febr. 1880.

[74] Sf. Toma de Aquino, Summ theolog., la 2ae, q. 91, a. I-2.

[75] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 febr. 1880.

[76] Sf. August., Enarrat. în Ps. 143.

[77] Rom. 1, 24, 26.

[78] Iacob IV, 6.

[79] Rom, VII, VIII

[80] Conc. Vat., Sess. III, cap. 2.

[81] Conc. Vat., Sess. III, cap. 4; Cod. iur. can., c. 1324.

[82] Fapte, XX, 28.

[83] Ioan, Vlll, 32 sqq.; Gal., V, 13.

[84] Enciclica Arcanum, 10 febr. 1880.

[85] Sf. Rob. Bellarmin., De controversiis, vol. III, De Matr., controvers. II, cap. 6.

[86] I Tim., IV, 14.

[87] II Tim., 1, 6-7.

[88] Gal., VI. 9.

[89] Ef., VI, 13.

[90] Enciclica Divini illius Magistri, 31 Dec. 1929.

[91] Ef. VI, 2-3; Exod., XX, 12.

[92] Enciclica rerum novarum, 15 mai 1891.

[93] Luca, X, 7.

[94] Deut. XXIV, 14,15.

[95] Leon al XIII-lea, Enciclica Rerum novarum, 15 mai 1891.

[96] Matei, XXV, 34 ș.u.

[97] I Ioan, III, 17.

[98] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 febr. 1880.

[99] Concord., art. 34; Act. Apost. Sed., XXI (1929), pag. 290.

[100] Tit, II, 12-13.

[101] Ef., I III, 15.

[102] Conc. Trid., Ses. XXIV.

[103] Fil., II, 13.

Reclame